La despărțirea de colonelul Augustin Moldovan

 

                                                                                                    de Gheorghe Pârja 

 O veste tristă pentru cei care au slujit Patria sub drapel, în uniforma Armatei Române. S-a stins din viață colonelul Augustin Moldovan, de care m-a legat o prietenie mai veche. Lui îi datorez o călătorie de documentare jurnalistică într-o zonă de conflict, pe atunci, a Balcanilor. Fie această poveste un omagiu prin cuvânt, adus bravului colonel. În urmă cu mai bine de două decenii, am avut norocul să cutreier locuri înverșunate, răscolite de distrugeri și moarte, din Bosnia – Herțegovina. A fost o experiență unică, neașteptată pentru un jurnalist din provincie. Cel care mi-a deschis poarta spre acea lume, despre care aflam din presă, a fost colonelul Augustin Moldovan, pe vremea aceea Comandantul Batalionului 96 Geniu – Zenica, din Bosnia, fost comandant al Centrului Militar Maramureș.

Am avut parte de trăiri la limita vieții cu moartea, să cunosc, la fața locului, o parte din dezastrul Balcanilor. Bosnia devenise pseudonimul neliniștii profunde, al morții, al învrăjbirii dintre vecini, dintre țări care trăiseră o vreme sub același steag. Când ziceai Bosnia, ți se arăta un pluton de soldați, tancuri, mitraliere, zborul ucigaș al gloanțelor și tunurile de pe muntele Igman. De unde a fost bombardat orașul Sarajevo. Bosnia devenise un loc fierbinte al Europei. De aceea, când am primit, în redacția ziarului nostru, telefonul colonelului Augustin Moldovan, am tresărit.

Era dimineața devreme, iar un telefon din Zenica, mai puțin obișnuit. După urările de bine și de sănătate, eram în inima sărbătorilor de peste an, colonelul mi-a spus cum a petrecut Crăciunul departe de țară, alături de cei pe care-i avea în subordine. Și a venit știrea care mi-a marcat biografia profesională. Invitația de a cunoaște acel timp crud, de neuitat, acolo unde erai pândit de multe primejdii. Nu aveam de unde să mă documentez, din surse credibile, despre realitatea fierbinte de acolo. Decât din presă. Despre război, adevărurile se spun după mulți ani. Ori niciodată. Atunci, la telefon, mi-a povestit despre militarii din subordinea lui. Mi-a spus că lucrează la refacerea drumurilor. Munca era dură, bărbătească. Pentru a da în folosință o porțiune de drum, militarii români au lucrat trei zile și trei nopți, pe ploaie și pe vânt.

Colonelul îmi spunea că lângă baza SFOR, militarii români au ajutat o familie octogenară de sârbi, dintr-o enclavă. Pentru a înțelege acest gest, trebuie amintit faptul că acolo, în Bosnia, a fost un război interetnic, soldat cu morți și ură, care nici astăzi nu s-a stins. Sunt dator să spun că SFOR era Forța de stabilizare din Bosnia-Herțegovina, o forță multinațională de menținere a păcii, condusă de NATO. Din care făcea parte și Batalionul colonelului Augustin Moldovan. România și Ungaria erau singurele state care au trimis în zonă batalioane de geniu, instruite pentru misiuni de construire și refacere a drumurilor și podurilor.

Aflu că, de sărbători, militarii români au făcut sarmale din butoiul de varză dus de ministrul apărării, Victor Babiuc. Acolo, sub cerul unei țări străine, militarii visau la rînduielile de acasă. Inclusiv colonelul, care știind că nu trebuie să fie sentimental cu trupa, nu uita zvonul liniștii consacrate în familie. Spre finalul convorbirii, vocea colonelului a devenit mai apăsată, de militar. Nu uita să-mi spună cuvinte adecvate din preajma sărbătorilor, cu mențiunea că un ofițer român din Maramureș își face datoria acolo unde l-a trimis misiunea.

Militarii români nu fac de rușine numele țării. În dimineața aceea de iarnă, cum spuneam, am primit invitația de a coborî din Maramureș într-o zonă unde rănile războiului erau deschise. Din acel moment, pentru mine, Bosnia a devenit pseudonimul neliniștii. Curiozitatea profesională, onoarea, inclusiv militară, deoarece făcusem armata, de a putea relata de la fața locului evenimente postbelice, pentru ziarul „Graiul Maramureșului”, au ieșit în fața frontului. Am răspuns afirmativ. Apoi am trecut la pregătirea călătoriei spre Zenica. De la documentare despre războiul din Balcani, la stabilirea itinerarului. Mai ales că mergeam singur. Ce-i drept, punctele de urmat mi-au fost stabilite de colonelul Augustin Moldovan.

Din Baia Mare, am plecat spre Timișoara. De unde am urcat în trenul de Belgrad. În tren i-am întâlnit, venind din București, pe criticul literar Dan Cristea și poetul Ioan Flora, buni prieteni de-ai mei. În capitala Serbiei, am ajuns la ambasada României. Aici am făcut joncțiunea cu scriitorii sârbi, Adam Puslojic, Radomir Andric și Brata Milanovic. Consulul român a fost amabil cu noi, așa că am avut o întâlnire literară. Mi s-a lansat cartea mea de dialoguri cu Adam despre Nichita Stănescu și alți poeți din lume, adusă de la București de Ioan Flora, de la Editura Du Styl, a prietenei de poezie, Doina Uricariu.

După o noapte belgrădeană, eu eram cu ochii pe ceas pentru a mă întâlni cu mașina trimisă de colonelul Augustin Moldovan. Din Belgrad, la Zenica, sunt vreo patru sute de kilometri. În mașina militară mai erau doi ofițeri care mă însoțeau. Așa era legea zonei de conflict. Îmi amintesc numele maiorului Pascu. Pe drumul acela răvășit de război m-a urmărit titlul unui mic roman al lui Gabriel Garcia Marquez. Colonelului, din cartea genialului romancier, nu avea cine să-i scrie. Colonelul român, Augustin Moldovan, dislocat în Bosnia, avea în preajmă un corespondent de front. Care a trimis, spre Maramureș, vești dintr-o lume însângerată.

Colonelul Augustin Moldovan a fost extrem de atent cu documentarea mea. În cele trei săptămâni petrecute printre ruinele făcute de război, mai ales la Sarajevo și la Mostar, m-a însoțit maiorul Traian Nistor, adjunctul colonelului Moldovan. Așa am ajuns la Split și pe Coasta Dalmației, unde Batalionul avea ostași. În câteva rânduri l-am însoțit pe colonel în misiuni din cadrul SFOR, unde am întâlnit isprăvi ale militarilor români de pus în ramă. Multe dintre ele le-am relatat la vremea lor. Colonelului Augustin Moldovan îi datorez această experiență unică pentru mine. Fiecare întâlnire băimăreană cu el era un prilej de evocări din Balcani. Mă îndemna să scriu o carte despre acea perioadă.

Am amânat, crezând că viața nu se termină atât de repede. Dacă va fi să fie o carte, oricum va fi orfană de unele detalii ale colonelului. Fie acest text gestul meu de recunoștință pentru colonelul Augustin Moldovan, care m-a chemat la rana lumii Balcanilor, la ea acasă. Pe care el o pansa cu truda militarilor români. Adio, domnule colonel! Adio, prietene! Colonelului va mai avea cine să-i scrie. Că amintirile bat și ele pas de front.

P.S. În fotografie, colonelul Augustin Moldovan, la sediul Batalionului 96 Geniu – Zenica.