Vasile Ernu: Depresia, acest chip al veacului

O depresie socială, istorică, dar mai ales umană – macină tot. De unde vine? Nu e simplu de dat un răspuns. Citesc: „Consumul global de antidepresive a crescut dramatic în ultimele două decenii, iar europenii sunt cei mai mari consumatori” . „Adolescentul trebuie să accepte că mare parte dintre problemele cu care se confruntă sunt rezultatul unui model de viață transmis de părinți”.

Există un spirit al veacului – un chip al veacului – Zeitgeist. Cei care se pricep la citirea acestui „chip al veacului”, al acestui demon al vremii, un soi de spirit întrupat al istoriei, spun: să nu ne supunem, să nu ne potrivim chipului veacului acestuia. Adică să ne împotrivim acestui spirit al veacului. Să lupți cu Zeitgeistul – să privești în ochi monstrul.

 Epoca în care trăim are o caracteristică mult prea vizibilă pentru a o mai ascunde. Ea poartă numele – Depresie.  O depresie socială, istorică, dar mai ales umană – macină tot. De unde vine? Nu e simplu de dat un răspuns. Dar e clar că vine mai ales din felul de societate pe care am construit-o: fără orizont de sens, fără comuniune umană, mult prea individualistă, mult prea întoarsă spre sine, spre plăcere, spre consum, spre acumulare pentru sine. Adică s-a strâns un cumul de factori sociali, economici, politici, existențiali care au afectat profund fibra umană.

Trei medici români dezbat o practică controversată: moartea asistată. „Un sfârșit creștinesc” sau „misiunea de a opri suferința unui pacient”? La noi, depresia a venit mai târziu Pentru generația mea, cei pe care căderea comunismului i-a prins în adolescență spre maturitate, depresia a venit mai târziu. E un sentiment descoperit târziu. E un sentiment pe care nu-l recunoaștem, ne rușinăm de el şi-l ascundem.  De ce? Pentru că pentru generația noastră este o marcă a înfrângerii. A înfrângerii totale. Noi însă nu recunoaștem că am fost înfrânți. Noi ne comportăm ca şi cum am învins: mimăm tâmp fericirea. Am învins pe dracu‘.  Marea victorie şi speranță din ‘89 s-a întors împotriva noastră ca un tăvălug istoric, care ne-a făcut praf: carne de tun, combustibil pentru mărfurile din raftul supermarketurilor. Am înfrânt catastrofal: fără drept de apel. Istoria s-a răzbunat pe noi crunt.  Iar depresia este marca acestei înfrângeri: ca o decoraţie istorică. Trebuie să purtăm această decoraţie istorică vizibil, la piept, cu demnitate şi asumat ca să o vadă toţi. Depresia este răsplata istorică pentru înfrângerea noastră.  O fiară domesticită. Cei care vin din urmă poartă această depresie deja ca pe o haină primită moștenire.

Ei sunt mult mai familiari cu depresia. Au gustat-o şi învățat-o treptat de la cei mai mari. Au început să o domesticească, au început cumva să se împrietenească și cât de cât cu ea. Merg la psiholog, la terapeut ca la grădiniță. Noi nu, noi nu mergem decât din disperare. Ei merg ca la cursuri, ca la şcoală, ca la market. În drum, trec şi pe la un cabinet să se trateze, consulte, amelioreze. Ei nu ascund asta. Își poartă depresia precum își plimbă cățelul de companie prin parc. Dacă la noi depresia e un ordin pe piept, la ei este deja în priviri – acea tristețe sfâșietoare o vezi în ochii lor. Ea e interiorizată mult mai bine şi curge din priviri.

La copiii noştri, de la mileniali sau cum le mai spunem până la fulg de nea, cei care acum intră în adolescenţă, depresia este cu totul altceva. Este adânc pătrunsă în „adn”-ul fiinţei – e parte intrinsecă, intimă a ființei lor. E deja un sentiment cu care ei se nasc, cu care cresc, cu care trăiesc. Au domesticit cumva acest sentiment pe care noi îl simţim ca pe un intrus. Dacă pentru noi acest monstru este un străin teribil şi feroce, un animal sălbatic cu care nu prea ştim să interacționăm, pentru ei este un soi de fiară domesticită şi duioasă cu care au crescut, dar care din când în când îşi trezeşte instinctele primare monstruoase, de animal de pradă, şi îi sperie. Îi răneşte, îi muşcă şi uneori le fură viaţa.

 Ei au îmblânzit demonul – îl călăresc ca în desenele animate. Dar demonul e mereu periculos – chiar și când e domestic. Generația prea cuminte De câțiva ani, urmăresc cu mare atenție pe acești copii – vreau să înțeleg ce se ascunde în liniștea lor. M-au surprins la ei câteva lucruri: cumințenia şi depresia. Sunt o generație atât de cuminte că mă sperie. Şi profund depresivă – dar depresia lor, repet, este foarte diferită de depresia părinților lor. Ea e o depresie blândă, duioasă şi liniştită. Dar o vorbă veche spune că în apele liniștite se ascund mulți demoni.

Tema lor centrală de discuții cred că este această depresie sau această stare stranie de „liniştire a apelor”. Vorbesc enorm de mult despre depresie, această stare şi marcă a veacului acestuia în care s-au născut.  Însă nici ei şi nici noi, părinții lor, sau cei mai mari ca ei, nu ştim că aceşti demoni nu sunt ai lor, ci sunt moșteniți de la noi şi de la lumea părinților lor. Aceşti demoni sunt problemele nerezolvate ale celor mari, ale noastre, pe care noi nu am avut curajul şi puterea să le rezolvăm şi le-am aruncat cumva în sufletul lor.  Noi sperăm inconștient şi în ascuns că ei vor îmblânzi aceşti demoni şi-i vor umaniza. Adică ei vor rezolva problemele noastre. Vor îndrepta această lume strâmbă. Vor aduce puțină speranţă şi sens în acest deşert existenţial lăsat de „lăcustele” istorice din faţă. Falsa fericire

Mai este ceva: imperativul fericirii impuse de societatea celor mari. Fericirea nu poate fi un ordin, nu poate fi impusă decât în forma ei insuportabilă: de falsitate totală. Depresia este și reacția, revolta lor la acest imperativ al falsei fericiri pe care încercăm să le-o impunem.  Fericirea poate veni doar ca rezultat al suferinței abandonate, excluse din societate și al unui drum lung și anevoios pe care-l trișăm. Nu putem să le impunem ceva ce nouă ne lipsește. În realitate, lucrurile nu stau deloc aşa. Pentru că teama lor cea mai mare este frica de abandon şi singurătate. O frică strașnică.

Adică ei au înțeles că au fost abandonați total pentru că fuga noastră a fost o fugă teribilă după lucruri, acumulări, reușite. Pentru ei nu avem timp pentru că trebuie să le oferim lucruri.  Nu mai e timp pentru om, pentru celălalt. Puterea acestui veac-monstru este consumul timpului nostru – l-am dat chiar în credit. Copiii au fost abandonaţi şi îngropaţi în lucruri, ca formă de recompensă a abandonului. Abandonaţi în singurătate.

 

Autor: Vasile Ernu

Sursa: libertatea.ro