În secolul XXI Europa va fi islamistă sau mai degrabă ortodoxă?
Există o
gândire a politicienilor europeni care susțin încurajarea invaziei în Europa a
unor popoare musulmane, asiatice și africane, care vor putea fi asimilate din
punct de vedere cultural, religios și social, astfel că acestea vor putea
suplini lipsa forței de muncă existentă în spațiul european.
Pentru a
demonstra că asimilarea acestor neamuri străine de spiritul european nu pot fi
asimilate, am să mă întorc la istoria țiganilor și migrația acestora, care de
mai bine de 600 de ani au venit în Europa și, totuși nu au putut să fie
asimilați.
Țiganii
erau o sectă din Bizanț care practicau izolaționismul, iar limba lor fiind
similară cu alte limbi indiene precum hindi. Țiganii sunt originari din
nord-vestul Indiei și nord-estul Pakistanului. Ei făceau parte din casta Ksatriya
a rajpuiților. În 1192 armatele aliate ale principilor din Rajput au fost
înfrânte în Bătălia de la Tararori, la nord-vest de Delhi. După înfrângerea
suferită în lupta cu Mohamed Ghur, clanul războinic nord-indian Rajput (casta
Ksatrya), ar fi plecat împreună cu familiile spre ținuturile arabe și turce,
iar mai apoi în Europa.
Țiganii
au migrat în Iran și în Asia mediteraneană, începând din secolul V, apoi în
Imperiul Bizantin în secolul IX, de unde au pătruns în sud-estul și centrul
Europei (secolele X – XIV), ca și în nordul Africii. În secolul XV au pătruns
în Europa apuseană (în special în peninsula Iberica) iar din secolul XIX în
cele două Americi. Unii cercetători consideră că au existat mai multe valuri de
migrație din India. Și astăzi există triburi nomade sau semi-nomade în India,
susținând teoria că romii au fost nomazi de la început, au părăsit India în
timpul unei invazii și apoi au fost împinși înspre Europa de războaie și
invazii ulterioare. O altă teorie consideră romii ca fiind o castă de
războinici adunată să lupte cu invadatorii musulmani, care a părăsit India
ulterior.
Limba
țigăneasca are importante influențe persane și armene, ceea ce dovedește
trecerea țiganilor prin aceste țări. Se pare că din Armenia (probabil datorită
invaziei turce), țiganii s-au despărțit în trei grupuri, mergând înspre nordul
Mării Negre, sud (până în Egipt) și vest spre Imperiul Bizantin. Țiganii care
au mers spre Imperiul Bizantin sunt cei care urmează să se răspândească în
toată Europa. Abundența de cuvinte din limba greacă sugerează o prezență
relativ îndelungată în Imperiul Bizantin. Probabil datorită invaziei turce (din
nou), țiganii au intrat în Balcani în secolul al XIV-lea, și după cucerirea
Balcanilor de către forțele otomane unii au pătruns în vestul Europei.
În
Europa, țiganii au fost ținuți în sclavie în Balcani (în special Moldova și
Țara Românească), ori și-au continuat călătoria răspândindu-se în toată Europa,
din Spania (1425) până în Finlanda (1597). Pentru a obține permise de trecere
prin țările din apus, unii țigani au pretins că sunt creștini din Egipt veniți
în pelerinaj (iar mai apoi, când nu au putut să le obțină, au falsificat astfel
de permise). Acest lucru, asociat cu înfățișarea lor străină, duce la denumirea
engleză de „gipsy” și cea spaniolă de „gitano”, de la egiptean.
S-au
scurs atâta amar de vreme și această etnie nu a fost asimilată de europeni și
nici de americani, acest fapt mă face să afirm că nici musulmanii care au
invadat Europa nu se vor asimila, își vor păstra tradițiile, religia și
obiceiurile. Încercând chiar, prin drepturile omului, să le impună europenilor.
Multiculturalismul european va impune, în majoritatea cazurilor, tradițiile și
religia migranților.
O parte
din europeni, mai ales cei din occident, susțin că ei nu au probleme cu
Islamul, ci numai cu extremiștii violenți. Peste o mie de ani de istorie
demonstrează contrariu. Între creștinătatea occidentală, dar și cea ortodoxă,
și Islam nu a existat relații amicale. Au fost chiar furtunoase.
A
existat un conflict, parțial efemer, între liberalismul occidental și
marxismul-leninismul impus de tancurile rusești, impropriu spus sovietice, în
comparație cu relația conflictuală și îndelungată dintre Islam și creștinătate.
John Esposito spune (în „The Islamic Threal: Myth or Reality”, carte apărută la
New York, Oxford University Press, 1992, pagina 46) că dinamica lor istorică a
dus, nu de puține ori, la competiții ce au angajat lupte mortale pentru putere,
teritoriu și suflete. De-a lungul secolelor cele două religii au trecut prin
măreție dar și prin decădere. În perioade de expansiune, pauze de pace și
contraexpansiune.
Arabii
musulmani, încă de la începutul secolului al VII-lea până la mijlocul secolului
al VIII au avut o expansiune vertiginoasă, cucerind Peninsula Iberică, Africa
de Nord, Orientul Mijlociu, nordul Indiei și Persia. Totuși creștinii au
recucerit Peninsula Iberică, treptat, și Granada. Otomanii au atacat printr-un
ultim asalt, Viena, în 1683. Având eșec, armata musulmană a început să se
retragă. La aceste lupte împotriva otomanilor au contribuit și popoarele
ortodoxe din Balcani și Țările Române. Se ajunsese după primul Război Mondial să
mai rămână doar patru țări musulmane, printre care Republica Turcă, Arabia
Saudită, Iran și Afganistan. Prăbușirea Imperiului Sovietic (Rus) a permis
altor societăți musulmane să-și recapete independența. Astfel, s-a ajuns ca 45
de state să ajungă cu populații majoritar musulmane. Daniel Pipes scrie în
cartea sa „In the Path of God: Islam and Political Power”, apărută la New York
Basic Books, 1984 (la paginile 102-103 și 169-173) că 50% dintre războaiele
dintre state cu religii diferite au fost purtate între musulmani și creștini în
perioada 1820-1929. Conflictul secular dintre cele două religii sunt fenomene
constante care au început din secolul XII-lea, aceste divergențe conflictuale
din cauza diferenței dintre ele, dintre conceptul de Islam ca mod de viață,
care unifică religia cu politica, și conceptul creștin occidental de separare
între Biserică și stat.
Sunt
trei factori care au intensificat conflictul dintre Islam și Occident la
sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI. În primul rând este creșterea
populației musulmane, care se datorează tocmai religiei islamice. Această
situație a făcut ca majoritatea tinerilor musulmani să nu aibă de lucru.
Aceștia au exercitat presiuni asupra țărilor vecine. Al doilea factor este
renașterea islamică care a dat musulmanilor o încredere în caracterul unic,
slăvind meritele civilizației și ale valorilor lor, în comparație cu cele ale
Occidentului. Atributele acestor merite slăvite de imam au restricționat
emanciparea femeilor, a bărbaților și a societății.
Imam, în
limbile arabă: إما م imam plural ائم ة a’immah, persană: اما م |اما م , este o
poziție de lider islamic, de multe ori de conducător al unei moschei sau unei
comunități. Preot sau prelat musulman; conducătorul rugăciunii colective într-o
moschee. Ca lider spiritual, imamul conduce rugăciunea în timpul adunărilor
islamice. Membrii comunității islamice se adresează imamului pentru rezolvarea
unor probleme religioase. Imamul poate fi și liderul comunităților mai mici,
conform unor regulamente locale. În cazul sunnismului, imamul nu este membru al
clerului. În limba arabă, cuvântul imam înseamnă conducător. Se spune că imamul
este liderul comunității, conform primilor teologi sunniți. De asemenea, prin
imam se mai înțelege că este cel care îi conduce pe credincioșii musulmani la
rugăciune. Se poate spune că imamul este sinonim cu noțiunea de calif. Cuvântul
imam are două înțelesuri în șiismul duodeciman. Primul este acela de
conducător, îi conduce pe ceilalți la rugăciune, ca și în sunnism, iar al doilea
sens îl numește pe imam ca fiind unul dintre cei doisprezece succesori ai
Profetului. Pentru a înțelege sensul aparte al cuvântului imam, este necesar să
se știe diferența fundamentală între șiism și sunnism. Despre aceste diferențe
vom vorbi cu altă ocazie.
Religia
creștină, spre deosebire de cea islamică, nu a împiedicat, și chiar a
încurajat, evoluția societății și civilizația, pe când islamul prin doctrina
acesteia a impus păstrarea tradițiilor ancestrale. În felul acesta societatea
mulsumană a bătut pasul pe loc.
Nivelul
de violență al conflictului dintre Islam și Creștinism a fost influențat și de
declinul demografic, de dezvoltarea economică, de schimbările științifice și
tehnologice și de intensitatea zelului religios care la mulsumani, datorită, califul
ce a fost o frână în civilizarea societății musulmane, a pierdut startul spre
dezvoltarea societății. Nouăsprezece dintre cele douăzeci și opt de conflicte
intercivilizaționale de la mijlocul anilor 1990, dintre musulmani și
nonmusulmani, au fost între musulmani și creștini. În unsprezece au fost
implicați creștinii ortodocși. Aceste conflicte violente au avut loc chiar pe
linia de demarcație dintre Occident și Islam, aceasta fiind conflictul dintre
croați și bosniaci.
Datorită
faptului că Biserica Catolică nu mai este frecventată de enoriași, și sediile
acesteia sunt pustii, sau închiriate, Bisericii Ortodoxe Română, aceasta din
urmă, cu timpul, va predomina în Europa. Românismul va pătrunde în conștiința
europenilor, contribuind din plin ca stavilă la înaintarea islamului în inima
Europei. În 1991, după falimentul Războiului Rece antagonismul dintre cele două
religii a fost foarte bine explicat de Barry Buzan, identificând mai multe
motive pentru care un război rece social era inițiat între Occident și Islam,
în care Europa va fi în mijlocul frontului.
În 1990,
Benard Lewis, specialist European în domeniul islamului scria că „fenomenul
contradicțional dintre islam și creștinism este, practic, o ciocnire a
civilizațiilor. El atenționează ca europenii să nu se lase provocați și să nu
avem o „reacție la fel de istorică și la fel de irațională împotriva acestui
adversar.” Ziaristul egiptean Mohammed Sid-Ahmed, scria în 1994 că „există
semne neîndoielnice ale unei ciocniri din ce în ce mai puternice între etica
iudeo-creștină occidentală și mișcarea de renaștere islamică.” Această
renaștere a fost încurajată de clasa politică a Germaniei, în anii 2015 și,
astfel Europa a fost invadată, practic, de islamiști. Aceștia, în loc să
accepte civilizația occidentală, încearcă să impună religia tradițiile și
obiceiurile lor. Ba, mai mult, unele state ca Franța, Germania și o parte din
țările nordice îi încurajează și le construiesc moschee.
În
Europa întâlnim moschei cu influențe arhitecturale europene. Moscheea este
locul unde musulmanii socializează conform tradiției islamice. Cea mai
importantă perioadă a anului în tradiția islamică este Ramadan-ul, când
musulmanii merg foarte des la moschee pentru a se ruga și a îndeplini datinile.
Conform tradiției, musulmanii nu au acces în moschee decât după ce se spală și
își lasă încălțămintea la intrare. Conform Coranului femeile se pot ruga acasă,
dar și la moschee. Rugăciunile se țin în sala de rugăciuni a moschei unde
există locuri separate de rugăciuni pentru femei și bărbați. Bărbații
musulmani, la nevoie, se pot ruga la ceasurile potrivite și în afara moscheii,
în orice loc s-ar găsi. Începând cu anii ’80, Arabia Saudită a finanțat un
proiect de construcție a moscheilor în toată lumea în valoare de miliarde de
dolari din care s-au construit în total 1500 de moschei.
Păstrând
proporțiile Biserica Ortodoxă Română a cumpărat și construit sute de biserici
în Europa și în lume, prin care propagă românismul și cultura noastră. Astfel
avem: Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale și Meridionale este o
parte componentă a Bisericii Ortodoxe Române. Este condusă de mitropolitul
Iosif Pop. Ea are în responsabilitate coordonarea activităților pastorale și
misionare ale eparhiilor ortodoxe române care au jurisdicții canonice în
următoarele țări: Franța, Elveția, Belgia, Olanda, Regatul Unit al Marii
Britanii, Irlanda, Islanda, Italia, Spania și Portugalia.
Din
Mitropolie fac parte următoarele unități administrative: Arhiepiscopia Ortodoxă
Română a Europei Occidentale, cu jurisdicție în: Franța, Elveția, Belgia,
Olanda, Regatul Unit al Marii Britanii, Irlanda și Islanda, Episcopia Ortodoxă
Română a Italiei, cu jurisdicție în Italia, Episcopia Ortodoxă Română a Spaniei
și Portugaliei, cu jurisdicție în Spania și Portugalia.
Episcopia
Ortodoxă Română din America (în engleză Romanian Orthodox Episcopate of
America) este una dintre cele trei eparhii etnice ale Bisericii Ortodoxe din
America – Orthodox Church in America (OCA) și o fostă episcopie a Bisericii
Ortodoxe Române. Centrul diecezan este situat la Jackson, Michigan. Jurisdicția
sa include parohii, mănăstiri și misiuni situate în 26 de state din Statele
Unite ale Americii, precum și în șase provincii din Canada – Alberta, Arizona,
California, Colorado, Columbia Britanică, Connecticut, Florida, Georgia,
Illinois, Indiana, Louisiana, Manitoba, Maryland, Massachusetts, Michigan,
Minnesota, Missouri, New Hampshire, New Mexico, Nevada, New York, Ohio,
Ontario, Oregon, Pennsylvania, Quebec, Rhode Island, Saskatchewan, Tennessee, Texas,
Virginia și Washington.
Actualul
episcop de Detroit și al Episcopiei Românești este Nathaniel Popp. El a fost
hirotonit ca episcop de Dearborn Heights și episcop vicar al Episcopiei
Românești la 15 noiembrie 1980. Episcopul Nathaniel a fost întronizat ca
episcop titular al eparhiei la 17 noiembrie 1984, după retragerea
arhiepiscopului Valerian Trifa. A fost ridicat la rangul de arhiepiscop la 20
octombrie 1999.
Eparhia
este grupată geografic în opt protopopiate, fiecare dintre ele fiind formată
din mai multe parohii. Fiecare protopopiat este condus de un preot parohial,
cunoscut sub titlul de protopop. Protopopii coordonează activitățile parohiilor
din zona sa și raportează episcopului diecezan. Protopopiatele actuale ale
Episcopiei Ortodoxe Române din America sunt următoarele: Protopopiatul
Atlanticului, Protopopiatul Canadei de Est, Protopopiatul Canadei de Vest,
Protopopiatul de Michigan, Protopopiatul de Midwest, Protopopiatul de Ohio și
al Pennsylvaniei de Vest, Protopopiatul Pacificului, Protopopiatul de Sud.
Episcopia
Ortodoxă Română a Australiei și a Noii Zeelande este o eparhie a Bisericii
Ortodoxe Române, ce are jurisdicție asupra comunităților ortodoxe românești din
Australia și Noua Zeelandă. A fost înființată în anul 2007, ca o eparhie în
jurisdicția directă a Patriarhiei Române. Are sediul în Melbourne (Australia)
și este condusă de episcopul Mihail Filimon.
Politicienii
Statelor Unite afirmă că islamiștii implicați în cvasi-război sunt o mică
minoritate care folosește violența și că marea majoritate a musulmanilor
moderați nu sunt de acord cu violența. Eu zic că poate este adevărat, dar
lipsesc dovezile în acest sens. Până în prezent nu s-au înregistrat proteste
împotriva violenței anti-occidentale în țările musulmane și nici atentate organizate
de creștini împotriva musulmanilor în țările islamiste. Pentru Occident
problema nu este fundamentalismul islamic. Populația islamică este convinsă de
superioritatea culturii lor și sunt obsedați de inferioritatea forței lor.
Pentru ei Occidentul are o civilizație diferită, a cărei membri sunt convinși
de universalitatea culturii lor superioară în toată lumea. Acestea sunt
scânteile care alimentează conflictul dintre Islam și Occidentul creștin.
Creștinism catolic care începe să se laicizeze, luându-i locul acesteia, încet
și sigur, Biserica Ortodoxă face la fel.
Al.Florin TENE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu