Pasageri pe autostrada culturii

 

                                                                                                    de Gheorghe Pârja

De cinci zile și cinci nopți aud același solfegiu, din arii supărate, că țara noastră nu a fost primită în Spațiul de liberă circulație. S-au pus pe cântar avantajele și mai puțin dezavantajele, așa că jelirea a avut câștig de cauză. Sunt cam obosit de atâtea păreri. M-am întors spre o altă dimensiune care mă preocupă. Ce se mai adaugă la mărgăritarul culturii clasice românești? Asta se vede la Târgurile de carte și la Festivaluri. Și cum toamna aceasta au fost reușite manifestări de acest gen, mă voi referi la spiritul lor. Când criticul literar Laurențiu Ulici spunea că Festivalul de la Struga înseamnă pentru Macedonia mai mult decât toată industria, tot comerțul, toată agricultura, credeam că e doar o pledoarie pentru cultură. Nu, faima lui era foarte mare.

Experiența a fost probată înaintea lui de un ministru francez al Culturii care a spus într-o ședință de guvern prin 1966: „Ceea ce vă cer, doamnelor și domnilor, e să-mi dați douăzeci și cinci de kilometri de autostradă!” Echivalentul valoric, evident. Această frază rostită de scriitorul și diplomatul francez, Andre Malraux, a rămas proverbială peste vreme. Ce să facă un ministru al Culturii cu acel segment de autostradă? Propunea, nici mai mult nici mai puțin, micșorarea efortului bugetar pe care îl presupunea, atunci, susținerea culturii. Beneficiile acestei idei aveau să se dovedească de mare folos. Mecanismul a dat roade.

Modelul francez a creat și un cadru legislativ și administrativ care îi ajută pe oamenii de cultură să procure finanțări din surse publice și private. Așa, cultura franceză nu depinde de semnătura unui ministru, a unui om politic, ori a unui primar. La noi s-a croit o lege a sponsorizării care este mai mult moartă decât vie, deoarece nu produce efectele scontate. Ba mai mult, cu legea în sertar, ești socotit cerșetor, cheltuitor de bani, iar privații se uită cu îndoială la avantajele lor. Legea emană un fel de milă, care te rușinează. Mai sunt și oameni deschiși la vedere. Ajungi la părerea lui Emil Cioran, care la un moment dat a spus că singura formă a activității umane, creatoare, este renunțarea.

Baza culturii este agricultura, spunea celebrul coregraf Maurice Bejart, acordând ce i se cuvine ecranului economic. La nevoie, ea, cultura, te scoate din criză. Acolo unde dimensiunea reală a culturii este prețuită la justa ei valoare. Dar și cei ce oferă trebuie să aibă o aplecare pentru cultură. Altfel… Fără educație, fără cultură, fără viziune, fără să dai frumosului formele adecvate, nu putem construi ceva de durată. Eu cred că puterea culturii nu stă neapărat în metropole. Atât de comentata provincie este capabilă de mari surprize, cu rezonanțe universale. Nu am uitat unde s-a născut geniul lui Brâncuși. Dar să vin mai aproape.

Ați auzit de Anita Hartig? Eu am auzit de la prietenii mei scriitorii, din Bistrița. Anita este fata unui pădurar din Bistrița. Întâmplător, i-a căzut în mână un CD cu Maria Callas. A plecat spre Academia de Muzică din Cluj-Napoca, unde și-a descoperit vocea de excepție. Celebrul Ioan Holender, pe atunci directorul Operei din Viena, a auzit despre Anita de la un critic muzical. Și a chemat-o la Opera din Viena. După ce la Opera din Cluj-Napoca i-a fost refuzată angajarea. Lucrează la Opera din Viena și este a doua solistă din România, după Angela Gheorghiu, care și-a făcut intrarea la Metropolitan Opera din New York.

După cum spuneam, știu povestea fascinantă de pe autostrada culturii, de la un prieten scriitor din Bistrița. Și amândoi am căzut de acord că pentru a ieși în lume ai nevoie de oameni pricepuți, rafinați, înțelegători, care să te încurajeze, să-ți certifice valoarea. Fata pădurarului din Bistrița s-a născut sub o zodie bună. Acum, în plină glorie, dă strălucirea Scalei din Milano, crede în valoarea culturii. Care în cazul ei nu se moștenește, ci se cucerește cu fiecare zi. Se vede că acest miracol uman, numit cultură, nu este o sală de așteptare. Ci un vehicul, mai puțin văzut, care poartă spiritul unui popor prin lume.

Apropo, îndărătnicul cancelar austriac, care ni se opune intrării în Spațiul Schengen, o fi auzit de românca Anita Harting, fata din Bistrița care a făcut săli pline la Opera din Viena? Să revin acasă. În această toamnă, s-au desfășurat Festivaluri de Poezie și Literatură la Sighetul Marmației, Desești și Cicârlău. Sunt manifestări cu durată, de încredere valorică, de încurajare pentru cei ce vin. Noi nu am avut kilometri de autostradă din viziunea lui Malraux, dar nu ne-a lipsit credința în cultură. Că cine știe? Poate și de pe aceste meleaguri va țâșni un talent asemănător cu cel al fetei pădurarului din Bistrița.

De aceea facem ce facem și credem ce credem. Așa ne simțim pasageri pe autostrada culturii. Și o aud pe soprana Anita Hartig cântând la geamul cancelarului austriac. O voce din România, domnule cancelar!