Trupul vântului

 

 

Erau doi tinerei frumoși,

legați în trupul vântului,

așa cum e din moși strămoși,

povestea... infinitului.

 

Ea, tânără, mândră, frumoasă,

stăpână pe iubirea prăfuită, dar

mama n-o lăsa afar’ din casă,

de băieți să fie... păcălită.

 

Și fata fugea pe fereastră,

spre-o grădină amorțită.

Nu o vrea mama nevastă,

de un bărbat priponită.

 

Da-n toate cele din urmă,

ce s-a-ntâmplat, s-a-mplinit.

Timpul în viață tot scurmă,

...cei doi s-au căsătorit.

 

Și-au plecat de mână-n viață,

nu mult, vreo cincizeci de ani,

înotând la suprafață-n

lumea asta cu dușmani.

 

Au parcurs noian de nopți,

cu zilele să se culce.

Au și copii, și nepoți,

vremile vor să-i încurce.

 

În casă-i frig ca afară.

Stelele pe boltă pier.

Viața nu-i deloc ușoară,

iar timpu-i... trezorier.

 

Înfofoliți cu o velință-n

subsioara toamnelor,

tot căutau  consecință,

de la lipsa  lemnelor.

 

-Ce-ai zice-i spune băbuța,

cu privirea ei blajină,

n-ai vrea s-o mai facem lată,

pe sub nucul din grădină?

 

Stă pe gânduri moșulică,

’și freacă palmele de frig,

iese de sub păturică,

unde-a stat ca un covrig.

 

Merge-n curtea cu ani mulți,

se-mpiedică de papuc,

coboară mai mult desculț,

în vale la fostul nuc.

 

Pofta babei îl frământă.

Nucul e acum trupină,

gându-l duce-acum la nuntă,

se-ntreabă: Cine-i de vină?

 

Și-aștepta moșu-n zăpadă,

mai să-i tremură proteza.

Nu venea baba să-l vadă

și-l prinde-napoi viteza.

 

Întră-n casă zăbăuc,

unde sta baba, sărmana.

-De ce n-ai venit la nuc?

-Fiindcă nu m-a lăsat mama!

                                 Puiu RĂDUCAN