Lacrima lui Eminescu

 

                                                                                                     de Gheorghe Pârja

Ce să mai spun eu despre Mihai Eminescu, când s-a scris o bibliotecă mare, cărțile ei fiind răspândite în toată lumea? Chiar așa! Dar noi, cu trecătorul nostru trup și cu sufletul în reverență, ne aducem aminte de Eminescu nu numai în preajma zilei lui de naștere. Dar acum ne oprim în fața unui Panteon al gândirii românești, a unui întemeietor de limbă română modernă, un geniu al poeziei noastre. Nu vă speriați de cuvinte! Cuvintele spuse de mine vin din crezul că Eminescu este atât de mult al nostru, încât și noi am devenit ai LUI. Cum să-l cinstim pe cel care ne-a prețuit cât muntele și marea? În multe feluri. De la lectura unor poeme, cum am citi psalmi ai lui Solomon, la un pelerinaj primenitor prin locurile în care poetul s-a ivit în lume. Am ales ultima variantă, cea a călătoriei.

Și iată-mă la Memorialul Ipotești, la Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu.” Aici te întâlnești, recunoști spațiul copilăriei lui Mihai, biserica familiei, casa, lacul, codrul, salcâmul. Constați ușor că Eminescu a perceput Ipoteștiul ca o dimensiune sacră, în care ființa lui profundă își începuse devenirea. Deslușești simbolurile din poezia lui, care au corespondență în realitatea acestui spațiu, prin care nu poți trece în grabă. Simți cum lumea Ipoteștilor a trecut în poezie, iar poezia resacralizează această lume cosmică. Casa părintească, împrejmuită de copaci, sub bolta cerului pe care neapărat luminează un luceafăr. Interiorul ei conține argumente limpezi că acolo s-au petrecut ceasuri îndelungi de lectură, de bucurii și de revelație. Dar și tristețe.

Afli cum a murit Casandra, prima iubire din adolescență a poetului. Casa mai adăpostește obiecte care au aparținut familiei: două dulapuri furniruite cu lemn de trandafir, din zestrea Aglaiei, sora poetului, icoane și candele, argintărie, porțelanuri și cristaluri. Apoi cărți, scrisori ale poetului. Aici se păstrează 36 de caiete facsimilate la mărimea lor naturală, după filmele obținute de Constantin Noica de la Biblioteca Academiei Române. Alături, vechea biserică a familiei, unde se păstrează cristelnița în care a fost botezat poetul. Pașii m-au purtat prin pădurea eminesciană, care și acum impresionează prin liniștea ei. Lacul din preajmă are vraja lui cuceritoare. Este lacrima lui Dumnezeu pentru acest loc, dar și lacrima lui Eminescu pentru cultura română.

Nichita Stănescu, în felul lui poetic, a aflat alt tâlc pentru această lacrimă divină. Oprindu-se în mijlocul unui cuvânt, poetul din Piața Amzei a decretat că: „Lacrima lui Eminescu a spălat nu numai trupul Veronicăi, ci și trupurile femeilor iubite din această țară.” În multe răscruci de gândire, Nichita s-a întâlnit cu Eminescu. Constată că strigătul abisal al poetului, care descoperă cauza fundamentală a artei, se află în versul eminescian „Nu credeam să învăț a muri vreodată.” Este versul unui învingător. Tendința spre sublim a gândirii, dar mai cu seamă a gândirii românești, s-a întruchipat în opera poetică a lui Mihai Eminescu, scria Nichita pe o frunză de podbal de pe lacul codrilor din Ipotești. Acolo, într-o seară singuratică, am închipuit un dialog chiar cu Mihai Eminescu. I-am cerut îngăduința să preiau numele lui Ieronim din nuvela Cezara, personaj care renunță la călugărie, ca orice spirit romantic, atras de paradigmele eterne ale lumescului și nu de existența ascetică, și să-i atribui varianta feminină.

Se pare că spiritul eminescian mi-a fost favorabil și așa am scris cartea „Poemele Ieronimei”, un elogiu adus tocmai supraviețuirii, într-o formă metafizică, a unui personaj celebru. Mi-a lăsat și un text dintr-o scrisoare a lui Ieronim către Cezara: „Lasă-i să se mângâie în simțurile lor, lasă-i să se iubească, lasă-i să moară cum au trăit, eu voi trece nepăsător prin viață, ca un exilat, ca un paria, ca un nebun! …numai nu ca ei.” Așa, din acea înserare, am dobândit un personaj din preajma lacului, ca o lacrimă de zeu. De Ziua Nașterii lui Eminescu, voi purta un volum de versuri eminesciene, cele citite cu ani în urmă la Mănăstirea Căpriana din Basarabia.

Dar această zi fastă pentru destinul poporului român, 15 ianuarie, a fost decretată prin Legea 238 din 7 decembrie 2010, ca Zi a Culturii Naționale. Am recitit legea. Toată lumea știe că pe data de 15 ianuarie s-a născut Mihai Eminescu. Și că sensul acestei date era tocmai identificarea cu Ziua Culturii Naționale. În niciunul dintre cele trei articole nu există nici măcar o singură trimitere la această zi simbolică pentru destinul nostru istoric. Oare de ce? Cu voie? Fără voie?

Ne-am răscumpărat aseară la Hideaga, unde muzica și versul nu au ținut seama decât de spiritul lui Mihai Eminescu. S-au cinstit poezia și muzica. Știm foarte bine că Eminescu făcea din cuvinte muzică și din muzica lor sens. Și mai spunea că și limba românească este o muzică. A fost o seară de Dor de Eminescu și lacrima Nordului pentru lacrima lui Eminescu. Omul care nu a plâns niciodată. AVE!