Cocorăl cu miros de primăvară

 

De-ar fi să fie... „normal”, satul meu, Țepești, m-ar pedepsi crunt. Un pic după 14 ani am fugit de-acasă.

Am fugit de el.

Să fi rămas la Colectiv?

Nici nu știu ce să mai spun printre lacrimi fără frână la inimă. Am făcut bine? Am făcut rău? Anii strânși la cingătoare nu-mi spun nimic, doar dor. Mă doare rău dorul de sat. În afară de faptul că nu l-am făcut de râs, n-am făcut nimic pentru el. El, m-a născut. Amintirile și ele, au devenit greoaie.

Ce fac azi cocorăii din Sudosul copilăriei? Îi căutam prin zăpadă să-i duc în buchete mamei acasă.

Of! Nici mama nu mai este.

Nici tata.

Mi-e dor de-un cocorăl cu miros de primăvară. Mi-e dor de primăvara copilăriei.

Primăvara asta bătrână nu este frumoasă ca a copilăriei mele de la Țepești.

Plânge cuiul din mâna răstignită. Eu, singur pe-un suspin, îmi oblojesc oftatul. Nopțile vor să pară ca la începuturi când privesc cum trec spre „casă” cirezile anilor spre  amurg. Într-un concert al singurătății și suferinței, ascult cu lacrimi în barbă strigătul satului. Mulți nu se mai pot întoarce, eu... sunt un privilegiat al Domnului.

Cel de sus mi-a adus o primăvară. Încă primăvară cu miros de cocorăl.

Mulțumesc, Doamne!

Mulțumesc, satule!

Puiu Răducan 

21032023-B. Olănești