Cuvânt de incheiere
Motto:
Oamenii ca tine și ca mine, cu toate că suntem bineînțeles muritori ca toți
ceilalți, nu îmbătrânesc niciodată, oricât ar trăi. Vreau să spun că nu încetăm
niciodată să ne zgâim, ca niște copii curioși, la marele Mister în care ne-am
născut.(Albert Einstein)
Am ales să vorbesc
despre această carte în felul meu și să las câteva impresii sincere fără a
folosi cuvinte complicate și puse dinadins în scriere, ca atunci când se
citește textul să trebuiască neapărat și un dicționar lângă cititor (sunt fan
pentru simplitate).
Cartea de eseuri,
impresii, articole, recenzii și cronici literare PRIN ROUA GÂNDURILOR a
scriitoarei, poetei, editoarei, jurnalistei Mihaelei CD este scrisă parcă după
sufletul meu.Cuvintele pe care le folosește în scrierile sale sunt simple și pe
înțelesul cititorului. Fiecare parte a cărții fie că este eseu, articole,
povestiri, recenzii de carte sunt scrise cu pană de scriitor așezat bine și pe
picioarele lui în această lume a scrisului. Textele curg ca o apă liniștită, iar tablourile pe care le creează le
vezi ca atunci când te uiți la o peliculă de film. Este o carte scrisă ca de la
om la om, iar atunci când o citești zici că ești acolo sau ai trecut măcar o
dată.
Îi mulțumesc scriitoarei Mihaela CD că mi-a dat posibilitatea să citesc
încă în fașă volumul PRIN ROUA GÂNDURILOR.
Mă întreb cum aș putea intra în intimitatea lui? Desigur, cu multă grijă
și chiar pe vârfuri ca să nu calc pe roua așezată în gândurile autoarei.
Pot să spun că ne asemănăm ca scriitoare după felul cum ne așternem
cuvintele pe coala albă și doar acelea care trebuie să ajungă la oameni și în
sufletele lor. Acele cuvinte care să învețe, să mângâie, să cânte, să lumineze
și să șteargă lacrimile.
Autoarea a primit har de la Dumnezeul pe care-l iubește atât de mult și
de care amintește aproape în tot ce scrie că fără ajutorul lui n-ar fi izbutit
să realizeze atâtea în lumea care trăia. EL a trimis în calea ei prietenii de
care avea nevoie și fără de care nu s-ar fi descurcat în lumea nouă și
necunoscută unde ajunsese. A știut dintotdeauna că darul scrisului trăia în ea
și în alți oameni asemenea ei. Dar se trezea așa dintr-o dată când nu se
aștepta nimeni și doar atunci când îi venea timpul. Și ce scria fiecare scriitor era despre
altceva. Nu era o regulă când începea să scrie cineva. Câteodată de mic, altădată adolescent sau chiar la anii bătrâneții.
Fiecare simte când are ceva de spus.
Autoarea aștepta asta, știa că pasiunea pentru scris o avea în interiorul
ei. EL, DOMNUL, a hotărât când a venit timpul să înceapă să scrie. Și trăirile
si articolele pe care le scria veneau parcă dictate de undeva. Nu înțelegea
nici ea de unde-i veneau gândurile pe care trebuia să le trimită spre lume. Ce știa sigur era că trebuia să fie spuse atunci. Abia
atunci începea să scrie, cu o foame de nedescris, fie că era zi sau noapte, că
era în parc sau alături de prieteni și chiar oriunde, atunci când era sub
puterea muzei. Prietenii, familia înțeleg asta. Scriitorul este în primul rând
un mesager al gândurilor sale și dacă era cinstit cu sine sau dacă mesajele
gândurilor pe care le trimitea spre oameni erau adevărate sau exprimau
aspirații, dorințe, speranțe și dacă aveau atingeri cu ale altor persoane el
devenea mesagerul divin. Scrierile veneau gata pregătite, prozatorul, poetul,
povestitorul, eseistul trebuia doar să le scoată de acolo de unde le găzduia și
să le dea drumul pe foaia de hârtie. Era musai să scape de arderea din el. Era
momentul să se elibereze. De fapt el, poetul, prozatorul, eseistul este
mesagerul gândurilor sale și a emoției creatoare. Dacă ce scria erau gânduri
care exprimau stări, speranțe în care se regăseau și cei care le citeau
(cititorii) el era alesul care îndeplinea o misiune divină.
Cufărul Mihaelei CD din care
scoate la lumină poveștile, articolele, eseurile, pare fermecat, o cutie
fermecată la care i s-a permis accesul, dar din care ies doar lucrurile bune și
frumoase. Cum bine zice autoarea, pana scriitorului așază în filele cărții la ,,ore târzii cuvintele încă negrăite care
își așteaptă rândul să iasă cât mai repede”.Și da, doar prin scrierile sale
scriitorul atinge nemurirea! Aici vine și un dar, se știe condiția materială a
scriitorului în zilele acestea.
Autoarea merge mai departe și dă gir bibliotecilor și întărește credința
care se știe dintotdeauna că ,,locul
cărților este în bibliotecă așezate pe rafturi așteptând cuminți cititorii”.
Așa este, cum afirmă autoarea. Și pentru mine, cea care scriu aceste gânduri,
biblioteca înseamnă ,,acasă” și a făcut parte întotdeauna din viața mea.
Bibliotecă era cea de acasă, școală, liceu, biblioteca orășenească sau cea din
casa bunicii materne. Acolo unde în micul sanctuar cu cărți de rugăciuni era și
o carte de povești cu coperțile scorojite de câte generații de nepoți a fost
răsfoită. (Aceea a fost prima biblioteca unde am intrat).
Dar, așa cum scrie autoarea în articolul ,,Drumul care duce spre
bibliotecă” este anevoios. Recunoaște însă și că este cel mai sigur loc unde cărțile au siguranța
viitorului și bucuria cititorilor că le pot găsi și citindu-le să afle tainele
din filele lor. Autoarea trage un semnal către autorități. instituții,
companii, că nemaiputând dona cărți către bibliotecile din România unde cerințele
sunt mai mari decât în Monreal creează Campania ,,6 cărți pentru bibliotecile din România.” Și astfel întinde încă
o mână de ajutor (pe lângă altele) cetățenilor din țara de unde se trage.
Realizează că este un proiect îndrăzneț care necesită multă muncă, inițiere de
proiecte, drumuri făcute și deschis ușile acolo unde văd chiar și o cât de mică
speranță și interes în realizarea acestui vis. Admirabilă este perseverența și
interesul autoarei în promovarea scriitorilor din locurile unde a copilărit și
nu numai. Este de aplaudat această inițiativă.
Prețuiesc stropii de bucurie picurați de autoare în inima mea
aducându-mă în lumea cărților scriitoarei Aurelia Rînjea îndeosebi volumul
ADAGIETTO. Aici mă găsesc cel mai bine și aș vrea să zăbovesc mai mult și să mă
bucur de timpurile acelea din copilărie când cu ochii închiși între somn și
veghe o urmăream printre gene pe bunica cum se închina pentru noi sau îmi
povestea și eu cu ochii mari și uimiți o urmăream. Aici este lumea mea și a
copilului din mine. Îmi place mult acuratețea scriiturii și a sentimentelor
autoarei Aurelia Rânjea față de copii și față de vârsta aceea incomparabilă ca
niciuna alta. Un univers pur, delicat și pe care nu-l întâlnești la alte
vârste. Sinceră și corectă este cronica
făcută cărților autoarei. Scrierile autoarei Aurelia Rânjea m-au proiectat cu
nostalgie în anii copilăriei în care totul era nou și în culori strălucitoare,
iar viața ne zâmbea plină de speranțe și cu cireșe la urechi.
Mergând pe firul analizei textului recunosc că așa gândesc și eu ,, un
scriitor creează atâta timp cât copilul interior dă mâna cu el ,cât păstrează
candoarea acelui copil având deschis canalul de comunicare către divin” și
că autoarea doar, in poezie '' găsește aripi”.Mă găsesc în fiecare vers al autoarei. Am
cunoscut-o personal la o festivitate de premiere. Acum însă prin cronicile
cărților o cunosc și mai bine și chiar poate o să facem schimb de cărți cu
talentata autoare și de care ne leagă scrierile minunate despre lumea
fascinantă a copilăriei.
Mihaela CD, nu cred că am auzit ceva mai frumos ca aceste gânduri, că ''pana scriitoarei Aurelia Rînjea are în
vârf un mic diamant de emoție și care lasă pe unde trece mici sclipiri care
ating sufletul cititorului”. Așa este, poetul înseamnă vibrație, emoție,
sensibilitate, bucurie. Ce-ar fi ca pentru tot ce este nelumesc să se adune
toate diamantele de la penele poeților și scriitorilor și să se dăruiască
oamenilor. Ne putem imagina ce frumoasă și luminoasă ar fi lumea
în care trăim? Cât adevăr există în scrierile poetei Aurelia Rînjea: ''Poemele mele/Niște porumbei/care zboară spre
Dumnezeu” ...așa este tot ce iese din înăuntrul ființei este trimis de EL.
Ce dar prețios pentru mine să
cunosc prin ochii scriitoarei Mihaela CD și alți confrați scriitori. De data
aceasta poeta Mara Popescu Vasilica. Ochii scriitorului descifrează sufletul
până în adâncul lui și de acolo scoate minuni. Acum al șaselea roman: ,,Bianca
printre castele de nisip” din colecția''Dragostea arza-o-ar focul'' și unde cu
iscusință autoarea ne duce cu imaginația în viața personajului principal
Bianca. Cititorul intuiește ușor ideea
romanului că viața nu este o joacă și este presărată cu tot felul de peripeții
cărora trebuie să le ții piept ca să răzbați prin ea. Făcând o analiză a
propriei vieți, cititorul poate să găsească mai ușor calea lui.
Trecerea de la o viață amestecată cu tot felul de probleme la o alta
încâlcită de spinii lașității este ideea din cartea Floare de câmp de Aurelia
Oancă. Aici firul poveștii duce tot spre o luptă cu vicisitudinile vieții,
numai că autoarea arată și căile cu care să lupte fiecare. Personajul cărții
ține piept problemelor care apar în viața sa și care nu întotdeauna sunt din
vina ei. Puterea stă în forța cu care luptă împotriva problemelor ivite.
Povestea romanului ,,Floare de camp” este una care impresionează cititorul. De apreciat este că în scrierile autoarei se pune
accentul tot pe trăirile personajului. Ce mult înseamnă pentru cititori! Poate
că cineva se regăsește în aceste trăiri și învață cum să lupte cu toate
piedicile ivite în cale. De fapt, asta este menirea scriitorului, să arate prin
scrisul său cum să iasă cineva dintr-o situație dificilă și de ce să se țină ca
să nu cadă din nou la pământ.
O altă recenzie de carte o
prezintă pe scriitoarea Gabriela Răucă care ne invită la rețete de suflet și
prin ce scrie își lasă sufletul citit. Mă gândesc că doar un om frumos poate
face asta. Scrierile în versuri ale poetei Rețete de suflet mă apropie de
autoare. La fel ca și scriitoarea Gabriela Răucă în cărțile mele de povestiri
scriu și despre rețetele din familia noastră pregătite mai mult în sărbătorile
Crăciunului.
O altă recenzie de carte este ,,Nunta de fluturi” a poetei Carmen
Doreal.Cum frumos spune Mihaela CD autoarea cărții este o poetă care se
identifică cu poezia și chiar respiră prin ea ,,cred în tine poezie, ești
prietena mea cea mai bună /în nopțile albe/ îmi ești empatică/ volubilă companie/cred
în tine poezie/ îmi dăruiești aripi complementare/ anticipând fericirea/cred în
tine poezie/ mă consolezi inspirator/
cred în tine poezie /.Prin
arderea pe care a pus-o în
versuri și prin profunzimea lor poeta a
pus deja o piatră la temelia cetății
literatură.
Îmi place cum autoarea Mihaela CD face trecerea în carte de la
problemele adevărate ale scriitorului la lumea fermecată în care ne duce cu
pana lui în nopțile când muza coboară pe nori de puf luminată de stelele
călătoare. Am văzut că pana autoarei poate să fie și ascuțită atunci când
trebuie să atingă niște probleme mai spinoase.
Nu-mi sună deloc străin titlul „Ce ușor este să faci rău și ce ușor este
să faci bine”. Aici autoarea pune pe hârtie, verde în față, schimbările care se
petrec în societate și mai ales în ultima vreme. Nu se mai pune valoare pe
oamenii de treabă. A apărut dorința: să am și eu ca celălalt, de ce n-aș avea.
Circulă la noi zicala” să moară și capra
vecinului”, dacă mă gândesc mai bine, parcă în zilele acestea se potrivește
cel mai bine!
Articolul amintit mai sus l -am citit și soțului meu (ne păstrăm acest
obicei încă din tinerețe să citim împreună un articol interesant). Vreau să
spun mot- a -mot ce a spus:
” Acest articol ar trebui pus în ramă și trimis în
toate instituțiile importante în școli, în sediile unor companii, în locurile
unde se întâlnesc oamenii, în piețe și în alte locuri unde ar avea impact la
oameni” ... ,,după mine răutatea se extinde ca o pecingine și trebuie extirpată
prin bunătate, cultură și prin curajul de a spune lucrurilor pe față chiar și
cu riscul de a fi marginalizat de cei ce nu acceptă bunătatea, iertarea,
toleranța, iubirea. Cu siguranță în timp mulți se vor alătura binelui.”
Despre articolul scris de autoare
se aude tot mai des, iar mass-media are grijă să împânzească peste tot. De
multe ori nu ai cum să mai ieși din acest păienjeniș. În zilele acestea toți
sunt experți și atotștiutori fără a avea cunoștințele de bază și de ce nu și de
învățătura primită de acasă sau de multe ori mânați și de efectul de turmă fără
a se aprofunda și a se cunoaște realitatea.
Dacă mă întorc acum în copilăria și tinerețea mea pot să confirm
cuvintele din articolul autoarei Mihaela CD. Pe noi, cei de-atunci doar
credința în Dumnezeu, iubirea pentru aproapele și prin puterea prieteniei și a
înțelegerii dintre oameni am răzbit prin toate câte ne-au fost dat să trecem
…aș adăuga și eu la articolul scris de autoare: Că și atunci mai demult erau și
bune și rele, dar oamenii le primeau liniștiți ca pe ceva normal. Știau că
viața omului are un mers al ei lăsat de divinitate, de soartă. Era un drum care
nu speria pe nimeni și fiecare mergea pe calea lui așa cum i-a fost hărăzit de
Sus, liniștit sau trist sau cum și-o făcea omul.
Recunosc că de acolo mi-am luat
puterea, din acea limpezime și bucurie și am ajuns tinerii frumoși și adulții responsabili,
de mai târziu. Nu toți aveam multă carte, dar învățam de la oricine și de unde
puteam. Cel mai mult de la natură și de la oamenii simpli, legați la inima
pământului și crescuți după rânduielile pământești. Și da, acum nu ridic în slăvi viața din
vremea aceea și oamenii de atunci, dar erau buni și se luau după înțelepciunea
poporului care-i învăța că”nu există
pădure fără uscături”. Ce făceau gospodarii atunci când erau ,,uscăciuni”
chiar în ograda lor? Normal că îl trezea pe cel care mergea alături de drumul
drept, cu usturimea cuvântului. Atunci cuvântul era cel care punea la colț omul
vinovat, care nu avea încotro și mergea și el pe drumul pe care o luaseră
ceilalți, chiar dacă era mai în urmă mergea pe aceeași cărare. Și dacă fiecare om din sat avea grijă de uscăciunea
din curtea lui, totul era bine.
Acum nu se mai știe când să pornim și după cine să ne luăm. După mine e
simplu, nu trebuie decât să ne întoarcem în inima noastră și să scoatem de
acolo toate învățăturile și ce avem mai bun în noi. Este posibil să scotocești
ceva timp, dar când le găsești trăiește ca atunci: simplu, frumos, cu bunătate
și răbdare.
Hai să aducem simplitatea și
bunătatea pe care le avem în suflet la rangul care-l merită și în fiecare zi să
venim cu ceva bun, frumos, și adevărat. Nu ne trebuie cine știe ce robotică să
ajungem acolo, pentru că nu toată lumea are internet. Avem nevoie doar să ne întoarcem în inima noastră și să luăm de acolo ce
ne trebuie.
Eu am găsit ce căutam și de acum asta o să fie legea vieții mele. Și
până acum am folosit învățăturile de atunci, dar vezi că și pe mine m-a
molipsit noul. Însă nu a reușit să pună prea mult amprenta pe mine pentru că
aveam învățătura aceea simplă și curată. Nu vă luați după valul acesta de
snobism că nu ne duce la bine, mai bine să hotărâm fiecare ce vrem pentru noi
și ce ne place, să scriem în limba noastră, să ne iubim pădurile, apele,
fântânile, casele noastre și pe cei care trăiesc în ele, neamurile și să ne
păstrăm vederile, așa simple cum le-am primit. Să știi că am avut și zile
frumoase împreună și bucurii atât de multe că mi-ar lua mult timp să le înșir
pe toate. Dar toate aceste bucurii nu ne veneau de-a gata. Munceam pentru orice
lucru bun, cot la cot cu toți din casă, ba ne veneau în ajutor și vecinii, prietenii,
rudele. Asta ne-a ținut pe noi puternici. Că tot ce am avut a fost făcut cu
sudoare și opinteală. Poate de aceea prețuim tot ce avem, chiar dacă numai este
în pas cu moda, dar este făcut de noi și lăsat spre păstrare pentru generațiile
viitoare.
Autoarea nu lasă să treacă cu vederea nimic din ce se întâmplă pe lângă
ea: evenimente publice și de interes pentru cetățenii din toate domeniile,
întâmplări, realizări ale scritorilor și poeților, lansări de carte, participă
la evenimentele organizate în țară și nu trece peste nimic din ce trebuie aflat
și se apleacă la modul serios spre înțelesul acestora. Răspunde promt la orice
invitație în România. Nu mai departe anul acesta a participat la Festivalul ziariștilor
(27-31oct) ca temă de dezbatere autoarea a ales subiectul: Presa mondenă între obscenitate și false valori.
Am citit cu mult
interes articolul și i-am dat dreptate autoarei. Într-adevăr în mass-media apar
tot felul de titluri cu știri false care de fapt nu spun mai nimic, dar cad
bine la public. De cele mai multe ori nu
sunt reale și sunt scoase din mânecă. În
zilele acestea banii și senzaționalul sunt tot ce contează. Pe bună dreptate
autoarea arată că educarea cititorului trece pe ultimul plan ca și tot ce a
fost bun și frumos înainte. Tot ce a fost înainte rămâne o poveste De altfel,
pentru unii oameni (interesații de senzațional) tot ce contează sunt banii. Mă bucur că sunt oameni cum este autoarea Mihaela CD
care dă un semnal către oamenii de bine.
Arma ei este pana sigură pe tot ce scrie, spiritul curajos și iubitor de
frumosul care a fost odată. O voce care știe să se facă auzită: Trezirea,
oameni buni!
Cu emoția care se citește printre rândurile scrise autoarea recunoaște
că una din bucuriile mari pe care abia le așteaptă este venirea poștașului cu
scrisori și colete de peste mări și țări cu cărți ale autorilor din țară,
reviste și antologii de la edituri. Odată cu venirea lor ajunge în casa unde locuiește
si mirosul acela de țară, de pământ matern natal, de limbă dulce românească, de
România.
Cu mândrie autoarea trece în revistă cărțile primite și autorii lor,
antologiile unde se regăsesc și din scrierile pe care le-a trimis spre
editurile din țară, emoția prin care trece la deschiderea coletelor. Simte că
este iubită și apreciată pentru ce face.
Mă gândesc acum că drumul autoarei a fost hărăzit de Divinitate ca
printre alte calități deosebite acela de a scrie, a fi bună, înțeleaptă,
înțelegătoare este și acesta de a promova creatorii de artă și literatură peste
ocean și în toată lumea, dar mai ales scriitorii, pictorii, muzicienii, oamenii
cu graiul dulce din locul care i-a legănat copilăria. Mă gândesc că este o
norocoasă că Astrele au ales ca ea scriitoarea Mihaela CD, să fie pentru
creatorii din România:ÎNGERUL PĂZITOR DE PESTE OCEAN!
Cu eseul ,,Dumnezeul Meu” autoarea ne pune în fața unui adevăr. Mulțumesc, Mihaela CD! De copil și eu îmi puneam
aceleași întrebări. Bunica maternă era cea care mă lămurea pe înțelesul meu ce
și cum. Și nu prin vorbe, ci îmi arăta atunci pe loc când se
întâmpla ceva pe cer sau pe apa Dunării. Acum când mă gândesc la asta eu cred
că toate bunicile din orice loc din lume sunt sortite de Sus ca să fie
povestitoare, bucătărese, cele care răspund la multele întrebări pe care i le
pune un copil, sunt de fiecare dată lângă cel care are nevoie de ea. Si tot ele
au nobila menire să pună cuvântul lui Dumnezeu în inimă și să picure puțin câte
puțin în suflet copilului bucuria și credința. Cred că toate bunicile sunt la
fel.
Tulcea. E noapte, ora 2:00. Acum am terminat de citit volumul ,,Prin
roua gândurilor” al scriitoarei Mihaela CD. Ca de fiecare dată când termin o
carte rămân multă vreme pe gânduri și am aceleași trăiri ca atunci când
terminam o carte scrisă de mine.
Prin ferestrele mari de la balcon mă uitam la cerul albastru și senin.
De Sus steluțele au pornit ca într-o joacă să clipească vesele și parcă îmi
făceau cu ochiul.
Mă gândesc la poeta de peste ocean care a scris la carte nopți la rând
sau cine știe de câte ori se întorcea de pe o parte pe alta a canapelei
perpelindu-se că nu găsea încă linia cărții. Am citit cartea
pe nerăsuflate m-am regăsit în multe pagini din ea. Mi s-au limpezit multe
lucruri și chiar cum stă treaba cu scrisul și gândurile pe care le așterni pe
hârtie. Cuvintele să fie scrise cu sufletul ca să ajungă la oameni ca să poată
mișca și schimba în bine inima care le primește.
Sunt singura din
casă care nu dorm la ora aceasta târzie și parcă aș vorbi cu cineva despre
carte chiar acum.
Mă uit spre Cer. Cred că cineva mi-a citit gândul... Am văzut că de sus
dintre nori cineva îmi făcea cu mâna. A
coborât și a intrat în casă nu vedeam cine este, dar îi auzeam glasul:
Te-am văzut gânditoare și la masa de lucru ...am
trecut peste mări, țări, oceane ca să-ți aduc vesti bune de la cei care în
toate nopțile frământă gânduri curate pentru acei care le primesc ca pe cel mai
prețios dar. Am avut ceva de mers până aici, norocul meu a fost norul acela albastru
care ne face cu mâna. M-a adus în graba mare știind că este nevoie de ajutorul
meu aici...
Și parcă vrăjită de stelele care mă salutau am luat primul pix de pe
birou și am început să scriu toate impresiile, bucuriile și gândurile despre
volumul PRIN ROUA GANDURILOR Autor Mihaela CD
Mulțumesc muzei că a ajuns la timp și la mine!
Noapte bună, lumea mea!
Angela Dumbravă,
Tulcea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu