de Gheorghe Pârja
În Săptămâna Mare, mi s-a părut cinstit, mai ales
creștinește, să mă duc în taina frunzei de nuc, sub umbra ziditoare a mărului
oarzăn, în șederea mea multă din Valea Mătrăgunii, locul pe care Dumnezeu l-a
văzut într-o zi de duminică. Apoi să rezidesc casa de lemn, în care m-am
născut, o locuință solemnă, cu târnaț pe trei părți ale ei. Era înălțată pe o
fundație din piatră de râu, cu un pridvor în care urcai pe dale de piatră,
adusă din dealul Crivinului. Sub casă, pivnița în care se adăposteau cele
necesare traiului, mai ales pe timpul iernii. Pentru locuirea locului, munca nu
era trudă, ci o firească datorie pentru viața familiei. Mergeam la treburile
firești ale casei cu sufletul liniștit, socotind că acolo este destinul meu.
Dar s-a întâmplat să fie altfel. Adică astăzi să
scriu despre locuri și locuire în cuvinte. Să știu, prin intermediul lecturii
cărților, ce gândesc și alții despre acești termeni, despre aceste stări
fundamentale ale omului. Adică despre locul și locuitorul lui. Criticul literar
Irina Petraș mi-a deschis o poartă pentru sublimarea în înțeles a locului și
locuirii. M-a purtat prin grădinile altor cultivatori de gânduri pe această
temă și așa am devenit senin. Sunt culegătorul acestor păreri. Casa omului e un
spațiu cu înțeles uman. Ea este memorie și speranță, loc de retragere, de
adăpostire, dar și de deschidere spre ceilalți. Felul de a construi și a gândi
propria casă spune multe despre rostul omului în lume.
Doamne, ce pilde ilustre am avut în pruncie în satul
meu. Începând cu casa părintească. Și mai sunt în satele Maramureșului. Oamenii
își împodobesc sufletul cu icoane, șterguri, fotografii de familie, care
conservă o istorie personală. Împodobirea casei are un reflex transcendental.
Adică se află dincolo de simpla înfățișare, cu semnificații și simboluri
deasupra lumii reale. Așa mi s-a întâmplat să gândesc când m-am aflat în Casa
mătușii Viorica, dirijoarea corului din Slatina, dreapta Tisei, unde rânduiala
casei era întocmai ca a unei locuințe din Săpânța. După atâta ruptură crudă a
Maramureșului Istoric, iată, am decodat, în felul meu, miracolul locului și al
locuirii.
În toată această ecuație domină orgoliul,
inteligența estetică a femeii din casă. De ea depinde blazonul casei, care
exprimă repaosul armonic, stabilitatea relației, echilibrul sufletesc și
adăpostirea. Îmi aduc aminte, cu emoție estetică, de vorba artistului plastic,
de durată, Mihai Olos, care, atunci când intra în curtea unui gospodar din
Maramureș, saluta: Casa și pruncii! Știa el că aceștia sunt polii existenței
omului de pe aceste locuri. Ei sunt locuirea. Că a venit și prietenul Ioan
Alexandru, marele poet creștin, și a deschis o filă pentru meditație: „Fără
casă, fără poartă, fără prunci, omul Maramureșului e greu de înțeles, el este
cu acestea toate, prin acestea toate, călătorul. El și când pleacă, când iese
în lumea lumii, iese cu casă cu tot, iese neieșind, adică nu mai iese
niciodată, se mișcă în lumea lumii cu vecia asta a lui laolaltă. El nu mai
poartă în lume lumea, ci veșnicia.”
Acest înțeles nu s-a epuizat din orânduiala
ținutului, dar nu sunt prea mulți interpreți ai vieții actuale. Viteza de
rotație a realității mai rar lasă odihnă meditației. Cămașa liturgică,
îmbrăcată solemn în duminici și sărbători, ne poate purifica pe axa firii
noastre. Ca o ctitorie de spirit. Când trecem prin probele iertării, uitării și
iubirii. Ce fascinant triunghi al salvării, pentru ca locul și locuirea să-și
afle împlinirea! Da, iertarea este o eliberare a sufletului de poveri.
Antropologul Costion Nicolescu m-a lămurit că
substantivul iertare provine etimologic de la verbul latin libertare, care
înseamnă a elibera. Este extraordinar pentru noi, ca popor care făurește o
limbă. În toate celelalte limbi sunt alte cuvinte pentru iertare, doar la noi
se leagă iertarea de eliberare. Asta este esența iertării! Că la noi, la
români, iertarea este foarte adânc prezentă în condiția viețuirii reciproce.
Iar Săptămâna Mare este timpul de răscruce pentru privirea în oglindă.
Îmi aduc aminte de tableta lui Geo Bogza, pe care o
rostea admirabil actorul Paul Antoniu. Pe vremea când Dumnezeu și Sfântul Petru
umblau pe pământ, într-o seară au ajuns la casa unui gospodar. Care i-a primit
cu bucurie, i-a ospătat, le-a asigurat un pat cald și o vorbă bună. A doua zi
au plecat la drum. Dumnezeu, încântat de fapta pământeanului, l-a întrebat pe
Sfântul Petru ce bine să-i facă omului. Iar Sfântul Petru a răspuns: Doamne,
fă-i să-și vadă sufletul! Minunată înțelepciune! Poate de atunci a rămas
obiceiul creștin, ca din când în când, măcar să avem o privire spre noi înșine.
Să ne vedem sufletul. Că așa locul și locuirea devin esența și frumusețea
creștină a viețuirii noastre.
Sărbători fericite!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu