Cuvânt însoțitor

Călătorind prin existența sa terestră – de la tinerețe pân’ la bătrânețe – cum bine zice el însuși –, obsedat de metaforă, bolnav de metaforită – în noaptea burdușită cu nesomn, câteva metafore mă zgâlțâiau mai, mai să mă doboare din pat, scrie cu mâna lui într-un loc –, Puiu Răducan face ce face și privește îndărăt, la raiul copilăriei sale, nereprimându-și, ba, dimpotrivă, savurând voluptatea rostirii unor nume de locuri din ținutul său de baștină sau de nume de personaje mai mult sau mai puțin pitorești – revenirea la ele, reluarea lor, mereu și mereu, are ceva dintr-un ritual religios, anume acela al iertăciunilor din cadrul ceremoniei funerare ortodoxe, cu atât mai mult cu cât, antimodernist înfocat fiind, el mitizează vorbind despre cărăruia care străbate ținutul înșirând în calea ei păioage, muri sălbatici, căpșuni sălbatici, perii de la șoprul lui Ciobotea, strâmtoarea unde și-n ziua mare, în prânzu-ăl mare, te apucă ,,gâdilicii” de frică dacă ești singur, mirifica poieniță de la Salcâmul aplecat din Sudos, biserica de la Nenciulești, cea de la Roșiile, dar și cea de la Țepești unde m-am încreștinat, părul oarzăn din Chiciură, păducelul țepos de deasupra genunchiului de deal, salcâmul cu câșițe de gărgăuni, spre zona mânătărcilor și cerițelor, case, ogrăzi, uliți și oameni care au fost și din care a rămas doar amintirea numelor.

E limpede, așadar, că Puiu Răducan are stofă de poet – multe dintre textele sale sunt adevărate poeme în proză –, o mărturie în plus, în acest sens, este darul său special de a însufleți totul organizând fastuoase ceremonii naturiste, la care participă flori, insecte, păsăret, pe lupi i-a cuprins frica mieilor, apelul la farmecul indicibil al sinesteziei conferindu-le o complexitate în plus, firește (timpanul vederii). Acolo, în tumultul acestora își caută patetic și își găsește, în cele din urmă, liniștea pierdută din pricina grijii, melancoliei sau supărărilor/ surpărilor, care nu dau nicicând în angoasă, nici măcar când a dat năvală peste el/ peste noi, Covidul, pentru că el este un optimist care caută mereu a fi în preajma bucuriei, un solar și un senzual, un anticioranian, care clamează norocul iar nu nenorocirea de a se fi născut.

Sunt destule pricini de amărăciune, de la constatarea stricării satului infectat de gândaci toxici, apropo de barbarismele împrumutate din engleză îndeosebi, și amenințat cu dispariția, pănă la sentimentul devastator de pustiire a țării, sugerat cât se poate de inspirat de dialogul dintre două ferestre împăienjenite ale unei case părăsite – Nu mai sunt oameni? S-au dus. Ăi bătrâni în pământ, ăi tineri la muncă-n occident.

Toate vechile valori par a-și fi pierdut rostul: iubirea cea sublimă nu e tot una cu destrăbălata cea fugoasă de azi; buna vecinătate e înlocuită de agresivitate și violență; căutarea asiduă a rostului în lume e înlocuită de goanna bezmetică după căpătuială cu orice preț ș.a.m.d. Cu toate acestea, există destule semne creștine încă în textele lui Puiu Răducan, de-ar fi pomenim doar rugăciunea, însemnele cristice din palme, nevoia de ceilalți devenită semnificativă prin obiceiul de a saluta pe toată lumea – oameni, plante, pietre, animale…

Un solitar solidar pare a fi Puiu Răducan, din familia unor antimoderniști ca germanul Ernst Jünger, elvețianul Max Picard sau columbianul Nicolas Gomez Davila. Mesajul său răzbate tranșant dintr-o formulare ca aceasta – Da, sunt bolnav de frumos, de cinste, de onoare, dar unde sunt astea?

Mircea Petean