Elanurile adaptării

 

                                                                                  de Gheorghe Pârja

Nu spun o noutate când afirm că lumea este în continuă mișcare. Că acesta este rostul lumii să se schimbe, să nu stea pe loc, deoarece este într-o febrilă căutare de altceva. Că lupta dintre vechi și nou este tocmai energia de a face pași înainte. În această privință, nimic nou sub soare. Cine produce această schimbare? De obicei, niște oameni care nu au avut astâmpăr. Care au făcut schimbări, unele de primenire a lumii, altele aducătoare de necazuri tocmai pentru oameni. Uneori ne despărțim de trecut râzând, alteori cu aburul nostalgiei. Mama, când întâlnea un obiect învechit prin casă, îmi spunea: aruncă-l, că nici la muzeu nu-i bun! Dar tot ea avea grija memoriei când cumpănea că lucrul conține un rost: pune-l bine că poate va fi bun la ceva!

Așa ne-am procopsit cu multe vestigii, care i-au însoțit pe cei bătrâni. Nu mai folosesc la nimic, dar au simbolurile trecutului. Acestea sunt ipostaze tandre, care primenesc memoria, ne dovedesc de unde venim. Dar noi trăim vremea marilor schimbări, care au forța undei de șoc. Omul ultimelor decenii trăiește tocmai uimirea care are puține explicații. Și atunci ni se cere să ne adaptăm. Adică adaptarea ar fi o soluție necesară pentru a rezista la schimbarea bruscă a lumii. Adaptarea este un fenomen vechi și cu multe ramificații. Eu vorbesc acum despre adaptarea acută, ascuțită. Cu o asemenea viteză, parcă nu are timp să-și intre în drepturi. De aici se nasc o sumedenie de întrebări.

A fi adaptabil este o calitate? Adaptabilitatea o avem în sânge? Se poate învăța? Despre acest fenomen extrem de actual am citit un Dosar în revista Dilema veche, în care nume de prestigiu ale scrisului românesc își pun întrebări. Până la urmă, este bine să fii adaptabil, sau mai degrabă e mai sănătos să te împotrivești schimbării? Să ai tu, om al lumii tale, codul după care te orientezi în viață? Te respinge societatea dacă nu reușești să te adaptezi? Te socotește un om de la marginea ei? Îți poți găsi locul în vârtejul schimbării? Fiecare dintre noi își poate răspunde la asemenea frământări. Cert este că fenomenul ne-a intrat în casă. Unde îl așezi? În fruntea mesei, ori îl pui după ușă? De preferat e să îl pui după icoană.

Schimbarea și adaptarea e bine să fie partenere de drum. Pe cât posibil acomodarea să nu rămână în urmă. Dar una scrie în carte și alta este realitatea. Am trăit vremuri ale schimbării. Traiul la sat, unde am făcut școala generală, apoi elev la liceu, apoi învățător într-un sat maramureșean, apoi armata, lucrător la un muzeu, facultatea la București, activitatea în presă – toate au fost etape care au fost prefațate de un răgaz de cumpănire, de adaptare. Le-am trecut fără mari zguduiri. Cu adaptări de rigoare. Evenimentele din 1989 mi s-au părut mai bruște. Apoi au venit schimbările care ne asaltează din toate părțile. Unele prielnice, altele te pun pe gânduri.

Se face apel la adaptare. Au apărut noile tehnologii, dar cu cât înaintezi în vârstă îți este tot mai dificil să ții pasul pentru că ele se schimbă într-un timp tot mai rapid. A apărut conflictul tacit între generații. Cei tineri, care cresc în universul schimbării, nu au dificultăți cu adaptarea. Întrebările rămân pe seama celor care au trăit în două secole și în două milenii. Se vorbește mai apăsat despre adaptare atunci când în viața omului se produc modificări esențiale. Cum ar fi plecarea de acasă. În momentul în care emigrezi în altă țară, cu multe necunoscute, trebuie să te adaptezi, dacă dorești să-ți împlinești dorințele. Și nu poți să o faci printr-o simplă afirmație, ci prin multe mecanisme sufletești, uneori destul de complicate. A intra într-o altă lume, într-o altă cultură, într-o altă limbă este o adevărată aventură. Nu puțini nu-și găsesc cadența vieții din țară și atunci drumul spre casă nu cunoaște anotimpuri.

Dar mulți rămân legați de țările în care au emigrat. Sunt determinați de câștiguri mai mănoase, un confort ademenitor și altele, și altele. Aici am o experiență personală, dar nu este momentul să o evoc. Eu nu m-am putut adapta dincolo de Ocean. Cei tineri, născuți în țara de adopție a părinților, nu au nicio treabă cu adaptarea. Nu au nicio problemă cu mecanismele celor vârstnici. Ei se nasc adaptați. Caută să cunoască țara de origine a părinților, să-i deslușească limba. Pentru România, acest exod de oameni cărora nu le știm cu precizie numărul este cea mai mare schimbare de la început de secol și mileniu. Care poate avea urmări neprevăzute pentru destinul statului național. Dacă se vor purta prin Europa asemenea entități.

Eu mai cred în unitatea națională a românilor. Să nu exagerăm cu elanul adaptării, care ne poate fi dăunător. Că lumea care ne înconjoară este extrem de vicleană. Îmi aduc aminte că bărbații satului aveau replici horitoare la adaptarea la vârsta matură: „Aș da bani și lumea toată/ Să mai fiu tânăr odată”. Apoi vine peste noi adaptarea la climă. Dar despre asta cu alt prilej.