Între două lumi

 

                                                                                   de Gheorghe Pârja

În ultimele trei decenii mi-am pus mai multe întrebări în legătură cu un fenomen de anvergură care se petrece cu poporul român. Ați ghicit, este vorba despre emigrația românilor, într-un număr mare, prin felurite colțuri ale lumii. Nimeni nu știe cu precizie câți conaționali se află pe alte meleaguri. Sunt atent la felul în care emigrantul român se raportează la țara unde a decis să se stabilească, dar mai ales cum este primit, văzut, apreciat, ori nu, cum stă cu porția de singurătate, sau de integrare. Puține mărturisiri sincere am întâlnit. Unii evită subiectul, alții folosesc clișee din care nu afli mare lucru. Și, totuși, cine caută găsește. Așa am citit într-un număr recent al revistei “Observator cultural” un interviu cu tânăra prozatoare Andreea Simionel, acum trăitoare în Torino.

S-a născut și a trăit la Botoșani până la vârsta de 11 ani, când a emigrat cu familia sa în Italia. Scriitoarea a debutat anul trecut cu romanul “Male a Est” (Italo Svevo, Edizioni) nominalizat, într-o primă etapă, la Premiul Strega. Este un roman despre consecințele emoționale ale emigrării, din care reies încercările, pierderile, izbânzile, dar mai presus de toate, cartea evidențiază traumele unei noi limbi, care înlocuiește limba maternă. Și-a dorit să devină scriitoare încă din liceu. A ales să scrie în limba italiană, fiind unicul mod de a supraviețui. Pentru mulți ani a abandonat limba română deoarece era nevoie să se integreze. A făcut exerciții de uitare a limbii române. Trebuia să intre în miezul limbii italiene, se pregătea să scrie romanul.

Sinceritatea tinerei prozatoare m-a cucerit. Nu dorea să trăiască între două lumi. Cum a fost etichetată o scriitoare din Slovacia, care scrie în italiană, dar cu sincope și influențe din limba maternă. După unii, această atitudine a scriitoarei Andreea Simionel, născută în Botoșani, pare nedreaptă față de limba maternă. Dar ea și-a luat îndârjirea drept colac de salvare. Nu dorea să fie definită ca o scriitoare de mijloc, adică între două lumi, cum sunt numiți de obicei emigranții. Dorește să fie stăpână pe uneltele sale. Mai circulă o idee interesantă prin Italia. Profesorul Roberto Merlo, de la Universitatea din Torino, un bun traducător din limba română, așteaptă să ajungă acei români în Italia, care vor scrie în italiană și vor modifica această limbă. Interesantă părere!

O fi sărăcit italiana în expresivitate? Andreea îl evocă și pe scriitorul și traducătorul Bruno Mazzoni, profesor de limba română la Universitatea din Pisa, care a cunoscut și Maramureșul. L-a străbătut cu pasul, a fost oaspetele sculptorului Vida Gheza și a descifrat și interpretat epitafurile din Cimitirul Vesel din Săpânța. I-a pus în circuitul literaturii italiene pe Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu și Max Blecher. L-am întâlnit la un Festival Internațional de Poezie, unde, în discursul său, făcea aluzie la nevoia îmbogățirii limbii italiene. Că mai obosesc și limbile câteodată!

Autoarea noastră dorește să se impună cu seriozitate în limba lui Cesare Pavese. Are cititori italieni și români, care trăiesc în Italia de mulți ani și care au descoperit în cartea ei multe amintiri. A scris despre Botoșaniul ei, familia ei, despre câinele ei, dar a surprins și atmosfera în care trăiesc românii în Italia. Nu a vrut să scrie o carte despre traumă, deoarece acest tip de literatură este suprasaturată. Citându-l pe profesorul Roberto Merlo, crede că proza socială este una dintre crengile uscate ale literaturii. Îl citește pe Kafka, în care a descoperit boala ireversibilității. Îi place să facă literatură și să scrie despre lumea în care trăiește. Una este în cer și alta pe pământ, dar marii scriitori au încercat să medieze între aceste două stări aparent imposibile.

Cu luciditate, analizează condiția străinilor din Franța, unde fenomenul migrantului este mult mai amplificat. Sunt mulți și nu sunt reprezentați, ei trebuie să-și ascundă cultura și atunci recurg la gesturi radicale. Cartea ei este o izbucnire de furie. A acumulat multe frustrări în timp, mai ales faptul că nu ești respectat în lumea pentru care ai optat din rațiuni diferite.

Coșmarul tinerei scriitoare din Botoșani în Italia este de ordin lingvistic. Recurge la fapte care ne pot surprinde. Când aude vorbind o badantă în limba română se preface că nu înțelege și continuă să vorbească italiana. Acest gest se proiectează pe dorința de integrare. Că drama migrantului este tocmai lipsa de integrare. Dacă rămâi în așteptare vei fi mereu izolată, mereu o ciudată care trăiești între două lumi, crede prozatoarea. Ce înseamnă să fii străin toată viața? Această condiție a dorit să o depășească Andreea Simionel. Nu a uitat limba română. Interviul la care m-am referit în acest text stă mărturie. Răspunde la întrebări într-o limbă română curată, cu efecte plastice în exprimare.

Semnificativă este nașterea titlului cărții ei – „Male a Est”. Ea ni l-a tradus ca fiind durere la est. I-a venit în gând când și-a luat cetățenia italiană. Când a depus jurământul că va respecta Republica și legile ei. Atunci a luat-o o durere în partea de est a corpului, dar și una mai profundă, cu același punct cardinal. Am înțeles mai bine condiția omului care își părăsește locurile natale și a ales să trăiască în altă țară, să scrie în altă limbă. Pentru mine, experiența inedită a tinerei prozatoare reprezintă fața mai puțin cunoscută a migrantului.