Memoria suferinței

                                                                                  de Gheorghe Pârja

Săptămâna trecută, am avut bucuria de a fi avut oaspeți doi prieteni vechi, care ne-au trezit profunde amintiri intelectuale despre episoade de viață care au marcat devenirea Maramureșului și României în lume. Doamna Nadia Moșanu și-a legat numele de celebrele Cursuri de limbă, cultură și civilizație românească, desfășurate vreme de un deceniu în Maramureș, cu participanți din multe țări ale lumii. Au fost inițiate de scriitorul Augustin Buzura. Și Viorel Moșanu, diplomat de carieră, ambasadorul României în câteva țări, cu misiuni diplomatice în Asia, dar și la OSCE. După un popas prietenesc la Baia Mare și la Cărbunari, la familia profesorilor Ghita, am ajuns la Desești, la familia preotului Ioan Ardelean și în curtea casei părintești. Apoi am ajuns la Breb. Cu un popas de ore bune la Sighetul Marmației, la Memorialul durerii. Care ne-a răscolit memoria suferinței. Am fost fericiți să-l avem ghid prin istoria recentă, adunată în acest edificiu al memoriei, pe universitarul, poetul, omul cetății, Gheorghe Mihai Bârlea, cu rosturi importante în devenirea Memorialului Sighet. Am retrăit cu intensitate vremuri triste, pe care eu nu le-am trăit. Ca licean sighetean nu am știut câtă suferință și demnitate ascundeau acele ziduri pe lângă care am trecut de sute de ori. Acum, revelația a devenit relevantă. Rescriu spusele prietenului Bârlea. Închisoarea din Sighet a fost construită în anul 1897, ca închisoare de drept comun. După 1945, prin Sighet se făcea repatrierea foștilor prizonieri și foștilor deportați din URSS. În 1948, a devenit loc de detenție pentru un grup de studenți, elevi și țărani maramureșeni. Este cunoscut lotul Vișovan.

La începutul lunii mai 1950, au fost aduși, la penitenciarul din Sighet, două sute de demnitari din întreaga țară – foști miniștri, academicieni, economiști, militari, istorici, ziariști, politicieni – unii dintre ei condamnați la pedepse grele, alții nici măcar judecați. Majoritatea aveau peste 60 de ani. Apoi, la sfârșitul anului 1950, au fost aduși la Sighet în jur de 50 de episcopi greco-catolici și romano-catolici. Penitenciarul era considerat unitate de muncă specială, dar în realitate era un loc de exterminare pentru elitele țării și în același timp un loc sigur de unde nu se poate fugi, frontiera cu Uniunea Sovietică fiind situată la mai puțin de doi kilometri.

Ținuți în condiții insalubre, subnutriți, mulțumindu-se doar cu întunericul celulelor, deținuții nu aveau voie să privească nici măcar printre zăbrelele ferestrelor. Peste care au fost puse obloane. Umilința și batjocura făceau parte din programul de exterminare. Cei care nu se supuneau erau pedepsiți să stea la carceră. La Sighet dintre cei peste 200 de deținuți, 54 n-au mai ieșit în viață. În 1955, ca urmare a Convenției de la Geneva și admiterea României comuniste în ONU, a avut loc o grațiere. Parte dintre deținuții politici au fost eliberați, parte transferați în alte locuri. Sinistra închisoare de la Sighet a redevenit de drept comun. După alte două decenii, penitenciarul a fost desființat, clădirea fiind folosită sporadic ca depozit. Până în 1993, când Ana Blandiana și Romulus Rusan au înaintat Consiliului Europei proiectul Memorialului.

În fiecare celulă a clădirii, transformată în muzeu, am revăzut, alături de prietenii mei, mărturii despre suferință și moarte. Starea actuală a Memorialului este o probă de inteligență, viziune asupra istoriei recente, printr-o muncă vastă de documentare și atragere de fonduri. A devenit o lecție de istorie a suferinței, de felul cum convingerile omului pot fi pedepsite cu lipsirea de libertate și cu moartea. Să mori pentru ideea de libertate mi se pare o jertfă supremă. Rând pe rând, prietenul Bârlea a sporit prin povești de viață tristețea evenimentelor. Am zăbovit și la corifeii Marii Uniri de la 1918, Generația Marii Uniri, de la Alba Iulia, Chișinău și Cernăuți, încarcerați aici, mulți dintre ei murind în detenție. Apoi alte imagini și informații despre alegerile din 1946 și falsurile operate de noul sistem, cu dirijare de la Moscova.

O mărturie cutremurătoare este celula în care a murit marele om politic, Iuliu Maniu. Un episod mai puțin cunoscut este asaltul comunist asupra Maramureșului. Este vorba despre grupul de activiști locali, care au încercat să-l anexeze, cu sprijinul tacit al garnizoanei sovietice, la Ucraina. Un marș al țăranilor din Borșa, conduși de celebrul primar Ștrifundă, dar și din alte așezări maramureșene, a zădărnicit acest plan. Memorialul stă mărturie despre distrugerea partidelor politice, despre represiunea asupra bisericii, despre viața intelectualilor din închisoare, munca forțată, colectivizare, rezistență și represiune, sovietizarea României, comunizarea Armatei, Poliției și Justiției.

Un capitol aparte este dedicat Basarabiei, în acest Gulag. Nadia și Viorel, cu origini basarabene, au retrăit acest trist moment al istoriei. Pe trei nivele, se scriu file de istorie tristă: exterminarea demnitarilor, distrugerea Academiei Române, represiunea împotriva literaturii, deportarea în Bărăgan. Am trăit un sentiment ciudat. Deși i-am trecut pragul de multe ori, mi s-a părut că am văzut Memorialul pentru prima dată. Semn că memoria suferinței are tâlcurile ei. Și încă ceva: în ceasurile petrecute la Memorial am văzut mulți tineri. E bine ca istoria să fie cunoscută. Și noi am retrăit o lecție de istorie pe care nu am învățat-o la școală.