A plecat de Ziua Crucii...

 

                                                                                                 de Gheorghe Pârja

Știam din rânduiala casei părintești că oamenii buni pleacă din această lume într-o zi aleasă. Așa călătoria cea lungă este o căutare a unui ținut de dincolo de munți și ape, mai aproape de izvorul tămăduirii de cele lumești. Este un drum al spiritului, al împăcării cu odihna fără vise. Așa ne-a părăsit, pe neașteptate, inginerul Anton Rohian, devenind un pelerin pe cărările veșniciei, tocmai de Ziua Crucii. A venit pe lume, în urmă cu șapte decenii, din părinții Florica și Todor, țărani din Groșii Băii Mari. Mama i-a dăruit sufletul mereu aproape de oameni și principiile vieții, iar tatăl, rigoarea vieții la țară și dragostea de șiriștina de acasă. Anton Rohian întruchipa virtuțile omului pământului, un mare călător prin limpezimea istoriei neamului și veșnic legat de casă.

Vatra îi era sălaș de vechime, iar poarta intrarea spre interiorul sufletului. În casa prunciei sângera lumina candelei de seară. De grinzi liturgice atârnau vase cu miresme de busuioc. Miros curat de cuib zeiesc. Omul intra prin poartă spre altarul bisericii, socotit un loc sacru. În acest univers s-a format Anton Rohian. Toate acestea le-am aflat într-o seară de toamnă pe prispa unei case din Ieud. Apoi povestea a continuat la Ioana și Anton, acasă la Groși, cu Ștefan Hrușcă și bunul lui tată. Cred că rădăcinile noastre țărănești ne-au apropiat. Era un om curios din fire. Dorea să cunoască dincolo de profesia lui. Această atitudine față de viață l-a făcut prețuit în mai multe medii sociale.
În perioada cât a fost prefect al Maramureșului (2013 – 2016), a încercat să pună în viață tocmai valoarea satului maramureșean. Am fost de față la mai multe întâlniri cu primarii mai multor comune maramureșene, cunoscute prin valoarea patrimoniului arhaic, spre găsirea unor soluții pentru salvarea caselor tradiționale. În unele așezări, prefectul Anton Rohian a avut înțelegere. Se mândrea cu proiectul de la Botiza, care a rimat cu gândurile lui. A căutat să corecteze și construirea haotică din unele sate. A sesizat și vânzarea unor edificii de patrimoniu în străinătate. A făcut demersuri concrete pentru salvarea satului maramureșean. Ca prefect, a păstrat legături periodice cu autoritățile românilor din dreapta Tisei. Pentru care a inițiat și Podul.
Recunosc, nu am fost pregătit pentru moartea lui Anton Rohian! De aceea evoc acele întâmplări ale lui, la care am fost de față. Care îmi sunt aproape acum când scriu. Era un om sincer față de cultură. La o ediție a Taberei de literatură de la Ocoliș, prefectul județului Maramureș, Anton Rohian, a citit un fragment din poemul “Paharul”, scris de poetul Ion Mureșan. Da, o prețuire pe față a actului de cultură. Apoi, Anton Rohian, ca prefect și apoi consilier județean, a participat la Serile de Poezie “Nichita Stănescu” de la Desești, în mai multe rânduri. A legat prietenii cu câțiva scriitori prezenți la manifestare. Era omul politic care își făcea subînțeleasă menirea. Avea harul necesar de a comunica lejer cu oamenii. Le înțelegea nevoile, dar și bucuriile. Știu că a fost atent și la agricultura județului, domeniu din care provenea profesional. Alții știu mai multe decât mine.
Vestea morții lui Anton Rohian, bruscă și fără nici o prefață, m-a tulburat mult. Mi-am unit tristețea cu tristețile altor doi prieteni comuni, universitarul Gheorghe Mihai Bârlea, fost prefect, și dr. Teodor Ardelean, fost senator, și am aprins lumânarea de veghe pentru drumul cel lung. Și am dorit Ioanei, curaj în singurătatea fără Anton. Pentru mine, el rămâne un om care a lăsat o urmă adâncă pe fața pământului, o pildă din care mulți pot culege roade. Un om care a viețuit cu frumosul, a prețuit valorile Maramureșului. O parte a ființei lui s-a zidit în ele. Și a plecat de Ziua Crucii… Cei care pleacă în această zi, îmi spunea mama, sunt oameni buni. Memoria noastră este paznic de far pentru prietenul, Anton Rohian.
Dumnezeu să-i lumineze calea!