Alexandru Racu: “Aproape întotdeauna critica la adresa Bisericii e echivalentul fără rest al unui refuz al autocriticii”

 

Aproape întotdeauna critica la adresa Bisericii e echivalentul fără rest al unui refuz al autocriticii.

Evident, nu mă refer aici la critica unor reprezentanți vremelnici și nevrednici ai Bisericii, care nu se confundă cu Biserica, cu toate că din pricina inculturii majorității detractorilor Bisericii sunt deseori confundați cu ea. E firesc și cât se poate de creștinesc să îi critici pe aceștia din urmă, atunci când e cazul. Mă refer, în schimb, la ostilitatea manifestată față de învățătura, ritualurile și rânduielile Bisericii. Dincolo de faptul că de cele mai multe ori acestea nu sunt cunoscute și înțelese, cei care detestă Biserica o detestă pentru că nu le place să se privească în oglindă și știu că acesta e un exercițiu pe care trebuie să îl facă zi de zi orice credincios autentic. Nu vor în Biserică pentru că știu – sau doar intuiesc – că dacă ar face un mic efort de a trece peste și pe lângă preoții care livrează ocazional material presei de scandal s-ar putea să se întâlnească cu ei înșiși și să-l găsească pe duhovnicul care o să mijlocească această întâlnire.

Intransigența cu care îi tratează pe clerici e direct proporțională cu îngăduința față de ei înșiși. Energia pe care o investesc în demontarea științifică – dar cel mai adesea pseudoștiințifică – a dogmelor și tradițiilor trădează doar o voință de a nu se vedea pe ei înșiși, de a nu-și cunoaște și recunoaște degradarea pe care o vor nu doar tolerată, ci și lăudată. Dincolo de corespondența dintre realități și cuvinte, motivațiile profunde, cele care contează cu adevărat, sunt pervertite. Din acest motiv, sunt ca acel personaj pocăit al lui Dostoievski, care pe patul de moarte mărturisea că a mințit toată viața; “am mințit chiar și când am spus adevărul”; sau mai ales atunci.

Sunt și excepții? Foarte puține. Li se reproșează creștinilor că nu sunt creștini autentici. De parcă liber cugetători autentici ar exista mulți pe lume asta. Câți din cei care critică Biserica își asumă pe deplin și până la capăt consecințele ateismului (zic că nu cred în Dumnezeu pentru că nu îl văd, după care te pun să te închini la drepturile omului, de parcă pe alea le-a văzut cineva vreodată) și câți investesc cel puțin la fel de multă energie în critica lucidă, curajoasă și necruțătoare a propriului mod de viață și a bisericuțelor seculare din care fac parte? Ca să nu mai vorbesc de faptul că pentru a nu deveni un demers absurd, steril și infantil, orice critică necesită criterii; iar în condițiile în care acestea nu se nasc niciodată din critica însăși, ci pot doar să fie furnizate prin revelație, soluția necinstită la care recurg detractorii progresiști ai Bisericii e plagierea Creștinismului, din care își împrumută criteriile, fără să menționeze sursele.

Să fim serioși. Cei mai mulți dintre așa-zișii liber cugetători sunt doar niște sclavi triști pe care critica superficială a religiei i-a “eliberat” de exercițiul neplăcut al introspecției autentice, substituindu-se, în plus, altor critici și revolte care s-ar putea să îi și coste ceva.

Autor: Alexandru Racu