Ea

Privesc prin anemia anilor fugiți la sfoara din curte unde mi-am pus visele la uscat. Mereu am grijă de ele și nu înțeleg de ce râd de mine.

Râd de se topesc, iar gândurile se minunează.

Cred că de vină este numai ea.

Numai ea este-n stare de așa ceva, să-ți pună gândurile pe sârmă și visele la naftalină.

Ochiului ce-mi șade-n cale să-mi spună nemurirea, constată prezența lipsei din anotimpurile apuse.

Gripa, gripa ei, bat-o vina, produce lipsuri fantasmagorice și ucide vise nerealizate.

Din ce în ce îmi îngheață lumina-n odaie prin colb şi ploi.

Vracii anilor duși și-au aruncat cuvintele în foc, pe povara alunecării-n pustie.

Herghelia mării de cârlani mă bântuie prin poienița de basm de la salcâmul aplecat din Sudos.

Trece acum puntea peste râul plin ochi de ani duși în pribegie.

Tăcerile îmi plâng peste sufletul greu.

Crivățul timpului și-agită coama să văd pomii cântând prin îndepărtata copilărie care nu mă recunoaște.

Ea, a tocmit în van furtuna pe covor de noapte albă în strigătul vremii.

Luna urmărește potecile îndrăgostiților, dar pe-ale mele, în ceaţă şi pustiu le-a uitat.

Stăteam și eu odată rezemat de-un stâlp de poartă și visam... Acel vis a îmbătrânit foarte. Nu mă mai caută și de vină este numai ea.

Pe băncuța din sufletul tău, multe veacuri sunt în în urcuș, numai veacurile mele se vaită de oase, de cap, de inimă, dar mai ales de suflet.

Cu șorțu-n brâu, ros și el de greutatea anilor mei, ea merge și mă duce la vale.

Ea se revarsă mereu spre păcat, păcatul că am legat la gură ciocârlia din Jghiburoasa.

Mă ceartă somnul că te-am visat în lătratul câinilor în noapte și mă pedepsește cu nesomn. Tot ea-mi spune că nu departe mă va trimite la somn.

Așa a făcut cu toată lumea și nu glumește.

Bătrânețe, cu mine ce ai?

 

Puiu RĂDUCAN

14102023-B. Olănești