Sandu Tudor născut la data de 22 decembrie 1896 la București. Sandu Tudor este pseudonimul literar al lui Alexandru Teodorescu. A fost poet, eseist, gazetar, monah român, cunoscut și sub numele monahale de Monahul Agaton de la Mănăstirea Antim și Daniil de la Rarău. Din 1948, când s-a călugărit, duhovnic i-a fost Ilie Cleopa. După doi ani de închisoare, petrecute în pușcărie de la Târgu-Jiu, înființează grupul Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim, grup, care se va ocupa de Studiul textelor patristice- percepute a fi "material dușmănos" ca și critica membrilor grupului la adresa credinței quasireligioase a stângii extreme tocmai aduse la putere în România de finele conflagrației mondiale) în cunoașterea strict rațională, au dus la reacția promptă regimurilor comuniste, poetul fiind o dată în plus arestat și condamnat la închisoare, unde în mod recurent va fi retrimis, până când își va sfârși acolo zilele, „cândva în jurul datei de 17 noiembrie 1962, la doar 65 de ani.
Am ales pentru domniile voastre, aceste două poeme răsunătoare, care m-au emoționat până la lacrimi.
Vorba din vis
de Parintele Sandu Tudor
Ațipesc, la ceasul de hodină,
florile și fiarele 'mpreună.
Linul suflu fără de lumină
prin tulpini și trupuri se ingană.
Somnul lor ușor se 'nfrigurează,
tresărit se țese 'n picotire.
Între gene și pe frunze teama trează
joacă insomnarea lor subțire.
Singura făptură omenească,
fiindcă e cuvântătoare gura,
chiar din adormirea ei trupească
face tâlc de mare ghicitură.
Bate visu 'n inima de om
ca o apă de pe lumea cealaltă.
Din adânc oglinzile de somn
se ridică spre vedenie înaltă.
Vezi lăuntric par' că în afară
fata lumii cea nebănuită,
bucuria cea de-a-două-oară
peste noapte ochilor ivită.
Cresc minuni și nu te mai uimești.
crezi că sunt acele ce n' au fost,
și pornit de-avânt vrei să grăiești
un cuvânt sonor cu-anume rost.
Gura însă-ți stă de rece piatră,
din trup stins se sbate proorocul;
dar, lumina 'n cenușeața 'n vatră.
cugetul zbucnind 'naripă focul.
Si-ți rostești tu vorba, fără sunet,
fără de ajutorința gurii.
În ecou lăuntric ca de tunet
trec prin tine semnele scripturii.
2) Am auzit cântecul păsării unice
(ultima poezie a lui Sandu Tudor)
Dimineața, la ceasul rugăciunii,
când pe ramuri stă înca proaspăta rouă,
am auzit lângă mine cântecul păsării unice.
Iată! Se înalță așa de minunat, așa de limpede,
și răsună în atâta ecou încât pare că lumea,
marea și larga Lume, toată îl ascultă,
firea toată îl aude și îi raspunde,
îl aude și-l însoțește până sus de tot, la Dumnezeu.
Privesc, pe mladița unei ramuri,
într-o picătură limpede de rouă
și ascult cântecul de lumină al păsării.
În linistea lungă a clipei acesteia atât de înalte,
fără voie îmi închipui bucuria cerească;
fără de voie o descopăr acum,
în pacea stării de rugăciune la care mă aflu
și care mă stăpânește deplin.
O descopăr nu ca o oprire și înecare în simțire,
nu ca o pierdere a uitării de sine în extaz,
ci ca o ascuțime de înțeles trăit, limpede și curat,
ca o necurmată și nemărginită suire, tot mai apropiată,
tot mai crescută – la inima cea tainică și sfântă a Domnului.
Autor: Camelia BOT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu