Ultima eșarfă neagră

 

de Gheorghe Pârja

Oricât aș fi de sigur pe mine, în mers și în gândire, sunt mult mai liniștit când sunt cutreierat de zvonul călăuzei. Ea, ca umbră a ființei mele interioare, călăuza poate fi și o stea polară, dar și zborul unor cocori beți de locuri depărtate. Și mai vin pe la noi păsări, se așază pe marele pom, de unde a pornit în lume zvon de fluiere împistrite. Iar cântecul a fost prins în pliscul vulturului ioanic. Între singurătatea omului și zborul păsării este o singură asemănare. Amândouă stările râvnesc spre orizonturi brumate. Omul își dorește alți oameni în preajmă, iar pasărea, loc de odihnă pentru aripi. Asemenea gânduri, și multe altele, m-au cutreierat joi, 16 noiembrie, când s-a stins din viață prietenul nostru, criticul literar, maramureșeanul pe linie paternă, Laurențiu Ulici. În anul în care omenirea schimba secolul și mileniul.

A fost intelectualul care a făcut pentru Maramureșul cultural cât o instituție. Poate cât două. În semn de omagiu îi dedic această amintire despre el. Cu discreție, Laurențiu purta printre noi un fular roșu. Într-o seară sigheteană, l-am întrebat: ce semnificație are pentru tine culoarea focului și a sângelui? M-a privit, cu puterea lui prietenească și mi-a spus că un fular roșu este frumusețea inimii. Nu știu dacă tocmai așa mi-a spus, dar ceva în zona aceasta de înțelesuri. Eu am continuat să-l admir, la marile întâlniri protocolare, pe Laurențiu purtând un fular roșu. A, mi-a mai spus, roșu mai înseamnă distincție, omenie și cuviință.

În ultima călătorie în Maramureș, în anul 2000, Laurențiu a venit fără fularul lui roșu. A venit cu o ultimă eșarfă a iluziei. Era de o culoare vaporoasă, ceva din griurile care ne bântuie prin suflet, ceva din neliniștea noastră cotidiană. L-am văzut pe Laurențiu cu acea eșarfă legată de mână, prinsă de suflet. Am plecat cu el la Rona de Jos, la vărul lui, care tot Laurențiu se numea. Mai era cu noi și prietenul Gheorghe Mihai Bârlea. Laurențiu, președintele Uniunii Scriitorilor, ne-a arătat un teren pe care ar fi vrut să înalțe o clădire pentru scriitorii României. O casă de creație și de cunoaștere a Maramureșului. Atunci, pe câmpul acela tomnatec și gol, m-a năpădit fascinanta priveliște a muntelui din zare, care închipuia setea unor anotimpuri lirice. Da, ne-a spus: aici doresc să ridic o ctitorie pentru spirit!

În altă seară, la Sighetu Marmației, am avut cu el un dialog care avea unda aventurii. I-am propus să facem o carte-interviu. Nu a fost surprins, semn că avea încredere în mine. Oricum, din partea mea era un act de curaj. Deși ceva experiență a dialogului cu personalități aveam. Faptul că va trebui să sondez inteligența lui Laurențiu nu mă lăsa în liniște. Dar asumarea era a mea. Îl aud formulând un proiect: „Fă-mi o sută de întrebări și ne vom întâlni peste câteva luni la Gura Văii, undeva pe lângă Dunăre, și facem cartea dorită de tine. Dar și de mine.” Mărturisesc că aveam acest plan de multă vreme în minte. Sfidam riscul de a purta un dialog cu un om profund și cu rezonanță în cultura română. Și ferm și argumentat în păreri.

M-am apucat cu seriozitate de lucru. Am formulat vreo treizeci de întrebări, pe o foaie albă, în așteptarea semnalului de a merge la întâlnirea de la Gura Văii, unde era o casă de creație a scriitorilor. Cred că ar fi fost cartea vieții mele. Deși ne cunoșteam de multă vreme, mă emoționa sobrietatea dialogului. Eu continuam să formulez întrebări pentru Laurențiu Ulici… Și a venit ziua nefastă de 16 noiembrie. Când Laurențiu a fost ucis de păsări în satul Părău de lângă Brașov. Cuibul, lutul, vreascuri și măceșe, suma morții pe luciul draniței verzi, din pâlpâirea focului de vânt, în noaptea păsărilor s-a desprins de pământ. Alte păsări au cutreierat cerul până când lama pufoasă a tăiat steaua singurătății. Un horn înfundat, în toamna târzie, a stins viața bunului Laurențiu Ulici. Așa am rămas fără un prieten și cu o carte mereu cu foile albe. Iar Rona de Jos fără o casă pentru scriitori.

De atunci, îl văd pe Laurențiu nu cu fularul roșu, nici cu eșarfa gri, ci cu o mare eșarfă neagră. Care a devenit o podoabă a morții, o podoabă a așteptării pentru urcarea muntelui. Joi, 16 noiembrie, în ciuda sorții și a morții, l-am întrezărit pe Laurențiu cu celebrul lui fular roșu. Cu care trece prin lumea memoriei mele.