Sărbătoarea Crăciunului mi-a luminat în fiecare an copilăria și adolescența, aducându-mi, în acele vremuri marcate de lipsuri și nevoi, experiența bucuriei pure și depline.
La vârsta nepoțeilor mei, îmi colindam în după-amiaza zilei de ajun rudele foarte apropiate și vecinii. Colăcelul primit îmi recompensa efortul de a cânta o colindă cap-coadă fără greșeală.
De la 7 la 12 ani, nu mai mergeam cu maică-mea prin vecini. Mergeam în grup cu doi prieteni buni să colindăm tot satul. Intram în fiecare casă, fără excepție, și cântam de fiecare dată cel puțin o colindă. Aveam traiste încăpătoare și frumos ornamentate în care puneam cornurile, colăceii și fructele primite ca răsplată pentru colind. Așa am ajuns să-mi cunosc consătenii și să fiu cunoscut de ei. Întrebările gazdelor erau cam aceleași: „Al cui ești tu? Ce face mama? Ce face tata? Nu vine pe la noi și frate-tu, Nuțuca? Spune-le să vină să ne corinde!“. Știam care îmi sunt rudele îndepărtate și rudele prin alianță după darul primit pentru colind. De la un om oarecare din sat primeam un corn cumpărat de la magazin, însă de la o familie apropiată de a noastră primeam un colăcel dichisit făcut la cuptor și câteva nuci sau mere.
De la 12 ani am intrat în rândul feciorilor care mergeau să colinde fetele din sat în noaptea de Crăciun. Grupul de colindători era mai mare (între 15 și 20 de băieți). Colindatul începea pe la 9 seara și se sfârșea când apăreau zorii dimineții (nu mai devreme de ora 5). Era și un test de anduranță. Nu era de ici-colo să mergi prin ger de la o casă la alta, să cânți și să răspunzi colacul (printr-o poezie tematică). Oboseala, frigul și mai târziu paharele de vin nu trebuiau să-ți afecteze memoria și performanța.
Noaptea de Crăciun era ca în povești. Era mult omăt pe drumuri și uneori ningea abundent cu fulgi mari, ca niște obiele.
Toate casele și curțile erau luminate. Nimeni nu dormea în noaptea de Crăciun. Toată lumea era în așteptare, îmbăcată de sărbătoare. Când intrau colindătorii în casă, fețele gazdelor se luminau de bucurie. Așa îmi închipui fețele celor care rostesc din inimă expresia „Maranatha/ Vino, Doamne“. Știam de atunci ce înseamnă a aștepta bine pregătit un oaspete de seamă și mult îndrăgit.
Anii au trecut. Oamenii s-au împuținat și răzlețit. Acum, și la sate, luminile din multe case sunt stinse în noaptea de Crăciun. Nici nu se mai aud vechile colinde.
Acum pot înțelege sentimentul de abandon al familiei sfinte. La ce casă poți cere găzduire când nimeni nu te așteaptă?
Poate aceasta este atmosfera care ne ajută să înțelegem cel mai bine semnificația sărbătorii de Crăciun. Lăstarul Binelui a răsărit, dar într-un mediu neprielnic. Ne place să credem că el va fi ocrotit în mod excepțional de tatăl lui ‒ o entitate omnipotentă.
Poate lucrurile nu stau chiar așa. Poate lăstarul Binelui este lăsat în grija noastră și nu poate supraviețui fără găzduirea noastră, fără efortul și jertfa noastră. Dacă este abandonat de oameni și nu primește adăpost, și Fiul lui Dumnezeu poate muri înainte de vreme, înainte de a-și putea îndeplini lucrarea mântuitoare.
Gheorghe Ilie FÂRTE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu