de Gheorghe Pârja
Poetul Marin Sorescu numea luna decembrie, începând
cu ultima jumătate a veacului trecut, drept una tragică pentru literatura
română. Dacă ne gândim la Nicolae Labiș și Nichita Stănescu, care au plecat în
veșnicia poeziei românești în această lună de iarnă, ea își merită definiția
soresciană. Când formula această definiție, Marin Sorescu nu știa că va spori
tragedia lunii decembrie cu propria lui moarte, întâmplată în 8 decembrie 1996,
la patru decenii după accidentul fatal al lui Labiș. Dacă Nichita Stănescu și
Marin Sorescu, amândoi invitați de onoare ai Deseștiului, în ani diferiți, fac
parte din biografia mea, Labiș face parte, prin destinul frânt al legendei.
Din păcate, opera și numele poetului sunt ocolite de
noua generație de scriitori. Și totuși se mai află voci critice care se apleacă
asupra acestui fenomen poetic redutabil. Criticul literar Răzvan Voncu, cu o
viziune lucidă asupra timpului în care a creat Labiș, ni-l prezintă pe copilul
teribil al poeziei românești ca un spirit poetic abisal, însetat de absolut.
Labiș era ispitit în egală măsură de spiritul colectiv al revoluției, dar și de
cel metafizic al poeziei. Doar în câțiva ani, șase ar fi la număr, tânărul
răzvrătit a dat dovadă de un curaj estetic care anticipează o epocă de mare
poezie românească. Am numit generația lui Nichita Stănescu.
Despre Labiș trebuie să vorbim ca despre un poet de
excepție. Din stirpea lui Arthur Rimbaud, cu care se aseamănă („Evocarea mea
frățească, încâlcit ștrengar Arthur”). Amândoi au părăsit literatura la 21 de
ani. Francezul pentru rosturi lumești și aventură, pruncul din Mălini plecând
în moarte. Despre Labiș mi se pare potrivit să discutăm la nivelul stilului
poetic, al ideilor răzvrătite și mai puțin despre aburul politic. Ce putea
discerne sufletul unui adolescent din vălmășagul acelei lumi în care a trăit
vulcanicul poet? În contextul reprimării revoluției maghiare și a bolșevismului
neterminat din România, Labiș a fost privit cu ochi răi de puterea de atunci.
De aici varianta accidentului cu tramvaiul, ca o tentativă de asasinat. Ca o
premoniție pentru albatrosul ucis.
Nu uit că în acel context, din anul 1956, și
sigheteanul Alexandru Ivasiuc a plătit atitudinea lui cu ani de temniță grea. Și
cu domiciliul forțat prin Balta Brăilei. Într-o împrejurare nordică, în casa
avocatului Gheorghe Buzatu, de față fiind și pictorul și poetul Gheorghe Chivu,
Ivasiuc ne-a spus că nu era străin de neliniștile poetului din Mălini. Încă din
tinerețea mea literară, pe Labiș l-am asociat cu spiritul libertății. Cu
spiritul adâncurilor. Cu râvna de a nu fi strivit de poverile dogmei. Pentru
mine, Labiș a rămas spiritul poeziei tinere, care a țâșnit din proletcultism,
cu mare folos pentru devenire valorică a poeziei românești. Nicolae era de o
maturitate surprinzătoare. Dovadă stă poezia lui, dar și scrisorile adresate
părinților.
Așa am aflat că făcea fân pe Plaiul Bătrân, dar i-a
fost dat să doarmă și în patul reginei. Dintr-o tabără literară de la Sinaia,
scrie părinților: „Locuiesc în castelul Foișor, unul dintre cele trei castele
ale dinastiei regale. Când regele Carol I a murit la Peleș, castelul a fost
părăsit de Ferdinand, care, din superstiție, și-a clădit un altul, Pelișor.
Când a murit și Ferdinand, Carol al II-lea și-a clădit Foișorul, castel în care
locuiesc eu acum. Am o cameră foarte bună – dormitorul reginei – cu baie, cu
patul regal, cu fotolii, cu monumentalul birou, cu aer distins, sobru,
magnific.”
Astăzi, 22 decembrie, se împlinesc 67 de ani de când
pasărea cu colț de rubin l-a dus pe tânărul genial pe alte tărâmuri. Dar
legenda lui a rămas. Labiș trebuie descoperit de cei care acum au vârsta lui.
Arderile sale lirice îl definesc ca deschizător de drumuri în poezie.
Autenticitatea căutărilor lui este suficientă pentru a-i rezerva un loc de gală
în istoria literaturii postbelice. În studenția mea bucureșteană, m-am bucurat
de prietenia poetului Gheorghe Tomozei, din generația lui Labiș. El îmi spunea
că poetul din Mălini este primul poet român dizident. Labiș a anunțat o pauză
între poezie și ideologia zilei.
Astăzi este 22 decembrie! Zău, nu-l uitați pe poetul
Nicolae Labiș!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu