Munci și zile

                                                                                  de Gheorghe Pârja

Fel și fel de teorii ne împuie capul. Îți trebuie minte limpede și păreri hotărâte să poți locui mai liniștit într-o teorie. Unele rămân mereu suspendate, ca liliecii de podul bisericii. Se vorbește tot mai naiv despre dispariția muncii omului. Nu-i o noutate, o vedem cu ochiul liber, mașinăriile moderne au simplificat munca omului. Ceea ce nu este rău. Sunt adeptul legii progresului. În ultima vreme ni se sugerează că roboții, Inteligența Artificială, conexiunile informatice sunt pârghii care pot contribui la schimbarea condițiilor și raporturilor de muncă. Aici mă opresc și mă gândesc că până voi avea și eu acasă un robot personal, mai este mult. Că în timpul vieții mele nu-i nădejde, poate în timpul vieții altora. Munca, cu toate teoriile refistolate despre ea, este la ordinea zilei. De aceea am împrumutat titlul primului poem didactic despre agricultură și navigație, scris de Hesiod în urmă cu două mii de ani.

Da, munci și zile! Așa că mai este mult până aproape. Nici nu poate fi vorba, după opinia mea, despre dispariția muncii. Nu am uitat teorii despre această îndeletnicire omenească. Unii spuneau că trăim așa cum muncim, alții că muncim așa cum trăim. Fac parte dintre acei oameni de pe fața pământului care au muncit din pruncie. Făceam treburi care mi se potriveau pentru vârstă. Fiind născut la țară, cu gânduri părintești inițiale de a rămâne în gospodărie, era prin legea firii că trebuia să învăț rânduielile casei. Pentru mine munca era un fapt firesc nu o povară. Și așa a rămas. Vremurile s-au schimbat, au venit alte rânduri de oameni. Adică alte generații. Perindarea lor își spune cuvântul. Obiceiurile legate de cultura și organizarea muncii diferă foarte mult, nu numai în func­ție de istorie, ci și de geografie.

Acum, aprecierea muncii și raportarea la ea se fac în funcție de criterii diverse. Tot mai puțini oameni sunt atrași de munca fizică. De aici și o înstrăinare de acest gen de activitate. Mai corect spus, de simțul, îndemnul de a face treabă, cum se zice. Am crescut într-o zonă în care nu erau oameni leneși. Cei care se mai lăsau pe obadă nu scăpau de gura lumii. Prin satele Maramureșului, mai pe vremuri este adevărat, se prețuia mai întâi omul lucrător și apoi frumusețea. Omul trăiește după muncă, nu după înfățișare, se zice prin sat. Dacă se întâlneau amândouă, la un bărbat sau la o femeie, asta aparținea norocului, demnității și fotografiei. Acum rolurile s-au inversat, trăim o altă realitate. Banul și-a pus serios amprenta pe motivația omului.

Imediat după Decembrie 1989, a apărut un slogan televizat foarte bine primit de cei comozi: te uiți și câștigi! Adică stai în fotoliu și îți vin banii pe horn. Apoi, a fost Caritasul, amăgirea, mica escrocherie, care, viclean, înmulțea banii pentru unii. A urmat odiseea disponibilizărilor, când locurile de muncă au fost transformate în șomaj. Capitalismul românesc își cerea drepturile. Cert este că s-au rărit serios pasionații pentru munca fizică. S-a ajuns la butada: munca este pentru tractoare! Doamne, câte terenuri stau nelucrate prin satele Maramureșului! Și aici știu bine ce spun. Simplele mele observații pot fi luate în seamă, deoarece au ajuns lecții naționale în vreme de criză. Știm câte probleme a creat Grecia Uniunii Europene. Premierul grec a alergat pe la mai multe curți europene pentru a căuta un colac de salvare. Adică a cere bani. Când a ajuns la Berlin, cancelarul de atunci, Angela Merkel, i-a oferit sfaturi, cam dure, nu bani. Doamna cancelar i-a spus distinsului diplomat grec: Apucați-vă de muncă! De dimineața până seara. Numai munca vă poate salva!

Un prieten care lucrează în Grecia mi-a spus că sfaturile nemțești au dat roade. Chestiunea muncii bine făcute preocupă Europa. Și munca fizică este apreciată. Nemții nu se îndoaie de mijloc să culeagă sparanghel. O fac românii. Mai ales româncele. În Portugalia, am întâlnit o echipă de oameni din Bârsana care lucrau în construcții. Autohtonii din multe țări apusene preferă visarea și nu rindeaua. Am citit recent un amplu documentar despre etica muncii. Spun autorii că o vreme munca a fost evaluată în funcție de eficiență, de productivitate. Astăzi, se vorbește tot mai mult despre împlinirea și fericirea pe care munca le poate aduce omului. Despre utilitatea ei socială și personală, despre așa numita muncă inteligentă. Nu am nostalgii după vremea muncii din trecutul apropiat. Dar nu pot uita că o realitate strigă după muncă.

Pe mine mă dor locurile nelucrate, rămase pustii din hotarul satului meu. Și altor sate. Înțeleg și vremea roboților, dar încă nu am văzut unul urcând dealurile noastre. Eventual cu o coasă pe umăr. Pe la noi rămâne valabilă spusa că omul sfințește locul. Locuri mai avem, sunt mai puțini oameni care să le sfințească prin muncă. Mă consolez cu vorbele doamnei cancelar. Mai avem răbdare. Că muncile și zilele sunt de pe vremea lui Hesiod.