Neliber este omul care doar coaja libertății are
Toate
ideologiile și formele vrednice de guvernământ din istoria omenirii au fost
preocupate de aflarea formulelor sociale întru sporirea prosperității materiale
și spirituale a tot mai mulți dintre supuși. Dar una este să vrei și cu totul
altceva să poți, fie din pricina nestatorniciei vrerii umane în confruntarea cu
timpul, fie din pricina absolutei relativități a atotputerniciei la nivel uman.
Da, căci
dacă atotputernicia autocrației de tip monarhic se bazează pe fenomenul
ancestral și de masă al misticei unei autorități considerată de sorginte
divină, despotismul și bunul plac dictatorial se reazămă deodată pe
dezgustătorul oportunism al unor vremelnici fideli, învestiți de tartorul
suprem cu consistente hălci din puterea discreționară, și pe paralizanta frică
de care neîncetat suferă toți membrii respectivei comunități, de la vârful
piramidei sociale (toată viața, ne spune Vasili Grossman în povestirea Panta rhei, Stalin s-a temut doar de
libertate, chiar după uciderea ei, el continuând „să se lingușească pe lângă
ea”) și până la baza acesteia, supraviețuirea cetățeanului fiind condiționată
de neperturbarea cu gândul, vorba sau fapta a sistemului concentraționar
instaurat prin forță și menținut în viață cu ajutorul forțelor de represiune.
Diferența
dintre materie și spirit constituie totodată linia de demarcație dintre
pământeni: cei mulți vor să aibă din ce în ce mai mult, adică (voluntar sau
involuntar) ei renunță la libertatea interioară, singura și adevărata libertate
umană, și – lesne încrezători în limitata și aparențiala libertate exterioară,
promisă de ipocrizia legilor – ajung robii prosperității materiale; alții (din
păcate tot mai puțini) vor să știe, iar prin aceasta să existe, nu doar să trăiască
într-un belșug amăgitor și dătător de permanentă neliniște, așa că merg pe
linia adevărului biblic, singurul adevăr capabil să-i facă pe oameni liberi, și
astfel ei cunosc fericirea statornică prin cultivarea prosperității spirituale.
N.B.:
Dualismul vremurilor în general, al omului din ziua de azi în special, se
învederează în uriașul decalaj dintre progresul material al unei civilizații
aservită în întregime agresivei trinități consum-comoditate-confort
și îngrijorătorul regres axiologic al unei culturi, foarte puțin preocupată de
valoare din cauza goanei nebune după divertismente.
Iată, de
altminteri, corecta opinie a lui V. Grossman despre statul fără libertate,
statul rezultat din „sinteza leninistă a nelibertății cu socialismul”: „Acolo
unde nu există libertate umană, nu poate exista nici libertate națională, căci
libertatea națională este, înainte de toate, libertatea omului”.
Mă rog,
cu ceva timp în urmă se putea vorbi pretutindeni în lumea asta despre raportul
dintre libertatea individuală și cea națională, prima fiind celula-concept
așezată la baza celei de-a doua. Altfel spus, libertatea individuală este
condiția necesară, nicidecum și suficientă, pentru existența autenticei
libertăți naționale. Da, pentru că dacă prin națiune înțelegem ceea ce și este
de fapt, adică un sistem (orice sistem cuprinde nu numai mulțimea elementelor
alcătuitoare, ci și mulțimea raporturilor statornicite între ele), atunci în
sfera largă a noțiunii „libertate națională” intră „libertățile individuale”
ale tuturor cetățenilor, plus ansamblul extrem de diversificat al raporturilor
(directe și prin intermediul instituțiilor) dintre aceștia.
Cu
următoarele două precizări:
1)Cu cât
societatea este mai avansată, iar prin asta națiunea mai evoluată, cu atâta
raporturile interne dintre cetățeni sunt mai diversificate (trebuințele
cetățenești duc la înmulțirea raporturilor dintre indivizi), iar relațiile
dintre națiuni cunosc același obligatoriu sens ascendent.
2)În
prezenta analiză am în vedere doar libertățile efective ale cetățenilor. Se mai
îndoiește cineva de distanța dintre drepturile pe hârtie (de pildă, în
Constituția noastră postdecembristă se dau asigurări că „Nimeni nu-i mai presus
de lege”) și cele de zi cu zi, unde este mai mult decât evident că unii dintre
români (prin acești „unii” înțelegând aleșii și ciocoii) sunt mai egali ca
ceilalți?!...
Dar de
când am intrat în făcătura numită Uniunea Europeană neunită (firește, ca
partener cu aceleași obligații pentru
toți și cu drepturi mai puțin egale pentru unii ca noi), se constată un
apreciabil spor al ipocriziei atât la (ne)respectarea drepturilor și
libertăților individuale (constatăm pe viu înfricoșătorul adevăr cuprins în
spusa lui Hermann von Keyserling: „Colectivismul american este la fel de
dăunător ca și cel rusesc”), cât și în ceea ce privește drepturile și
libertățile naționale.
La urma
urmei, de ce drepturi naționale se poate vorbi după cedările succesive de
suveranitate din partea „încorporaților” în UE (comisarii europeni controlează
tot ce mișcă în noile colonii), când înseși noțiunile de patriotism și
naționalism sunt rău văzute de ștabii bruxellezi și când nelibera opțiune
(deocamdată europeană, peste puțin timp una planetară) duce nesmintit spre
globalizare?...
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu