Am fost și la mormântul lui tanti Gheorghița, o a doua mamă a mea. Am trăit momente emoționante, lacrimogene.
Părintele Ștefan m-a pus să spun câteva cuvinte. Am făcut-o din fața altarului. Când am văzut oameni plângând, am început și eu să plâng.
N-am mai putut vorbi.
Una peste alta, mă bucur că printre greutățile vieții, printre cei ateiști care vor să ne rupă de cei plecați la Domnul, credincioșii, mențin tradițiile noastre creștinești. Noi, românii, suntem aici de când lumea. (Vezi descoperirile arheologice de la Bugiulești ratificate prin Congresul de la Bratislava și de două universități din America. Acestea pomenesc chiar de numele lui Adam.) Suntem aici de când lumea, NU am venit de nicăieri, dar ceea ce am trăit sâmbătă la biserica Sf. Nicolae din Țepești, locașul sfânt unde am fost botezat, m-a fascinat.
Am pomenit morții, pe cei cărora ne-au dat viață, ne-au încreștinat, ne-au crescut și educat. Datorită celor care NU mai sunt, noi suntem ceea ce suntem și chiar dacă la un moment dat, cu ochii-n lacrimi, prin acatiste părintele Ștefan le-a pomenit numele, noi avem datoria sacră să le veghem sufletele și, la rândul nostru, să devenim și noi nume de tot respectul.
Mi-am vizitat casa părintească. Mi-am îmbrățișat cu ochii sufletului livada de cca 100 de pomișori pe care i-am plantat.
Mi-am revăzut oamenii care mi-au pus creionul în mână, fam. prof. Viorica și Emil Antonie (ultimii „mohicani” ai perioadei când se învăța carte)).
M-am întâlnit cu prieteni vechi, Ionel Cârlognu, Puiu Diaconu, Săndel Popa, Nicu Petre, profesorul Victor Boboc, și mulți alții, dar i-am remarcat și pe cei cu numele și pozele de pe cruci.
Mi-am revăzut sora.
Suficiente motive să revin acasă, la domiciliul de pe malul râului Olănești cu sufletul încărcat, nici eu nu mai știu de ce.
PUIU RĂDUCAN
09022024-B. Olănești
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu