COMOARA DIN BODAVA

 

de Milian Oros

Ceata de oșteni, care însoțea preoții, îmbrăcaţi în straie sacerdotale, cu bărbile ca nişte fuioare albe, pășea tăcută prin grota sumbră. Aceasta era atât de vastă încât lumina torțelor abia putea răzbate până la pereţii şi tavanul ei. Deodată, peretele din dreapta păru că se apropie din ce în ce mai mult și după o vreme, lumina gălbuie a torţelor, mânuite de oșteni, a început să se răsfrângă asupra unor lăzi din lemn, ferecate în obezi late, de bronz. Unul dintre preoți făcu un semn cu toiagul, apoi se opri şi odată cu el se opri întreaga ceată. În acel amestec de lumină şi umbră, preotul părea de o vârstă uitată până şi de zei. Faţa lui părea transfigurată de parcă ar fi fost implicat într-un ritual solemn şi teribil. O vreme, aplecându-se și ridicându-se, înaintând încet, pas cu pas, studie tăcut şirul lung de lăzi, clădite unele peste altele, în apropierea peretelui dantelat de firide, pline de sute de vase ceramice ceruite, ori din aur. Cei de faţă aşteptau răbdători, într-o linişte de mormânt. Doar umbrele lor păreau a se mişca, dansând sub luminile gălbui ale torţelor. Preotul părea pătruns de ceea ce făcea. Uneori apropia flacăra torței de plăcuțele de bronz țintuite pe lăzi, apoi privirea lui cercetătoare urmărea înscrisul de pe bucata de piele din mâna stângă. După o vreme, acea încordare de pe faţa lui pieri şi locul ei a fost luat de mulţumire şi încântare.

- Lucrurile de preţ ale cetăţii noastre, precum şi aurul trimis de măritul nostru rege, sunt trecute în paza zeilor! rosti preotul, privindu-i pe cei din jur cu ochii aproape închişi, de parcă lumina puţină din jur l-ar fi deranjat, totul este pregătit. De va trebui să ne retragem din faţa dușmanilor, comoara nu va fi pierdută, neamul nostru, putând-o folosi cum vor cere trebuințele lui !…

- Zeii să ne ocrotească ! rostiră cei de faţă şi invocarea lor s-a repetat, reverberat, de zeci de ori.

Cu ochii şi braţele ridicate spre bolta grotei, pierdută în întuneric, preoţii începură a se ruga la puternicul Zamolxe, stăpân peste cele văzute şi nevăzute. Vocile lor păreau când tunete slobozite de furtuna de vară, adunate-n blesteme teribile, când gângurit de copil la sân de mamă…

După un timp, preoții și oștenii s-au îndreptat spre ieşirea din grotă, murmurând imnuri sacre. Până să ajungă la intrare, Timpul s-a născut şi a murit de mii şi mii de ori…

Afară era întuneric. Într-o procesiune tăcută, dar solemnă, cu toții s-au îndreptat spre cetatea Bodava, aflată în apropiere. Deodată, un vânt s-a stârnit din senin, răsucind flăcările torțelor într-un dans haotic. Pe o culme de deal din apropiere, chiar în marginea pădurii de fagi, își făcu apariția un lup uriaș. Sub lumina stelelor părea un Sfinx de argint, urmărind cu priviri de gheață întreaga procesiune.

-Priviți,… colo în marginea codrului! se auzi un glas tremurat, abia înțeles.

Procesiunea se opri, străbătută de un murmur:

-E Lupul Alb, Marele Lup!...

Deodată, în spate, se auzi un huruit înspăimântător, iar pământul se zgâlţâi din toate măruntaiele, făcându-i pe cei de față să-și întoarcă capetele, cuprinși de spaimă. Un nor albicios, luând forme fantastice, străbătut de lumina unor fulgere nefireaști, căci nu se auzeau tunete, se ridicase, plutind deasupra locului unde ar fi trebuit să fie intrarea în grotă.

- De-acum, lucrarea noastră este în puterea lui Zamolxe! spuse bătrânul preot. Rugăciunile noastre au fost primite !…

Într-un târziu, norul se scurse şi se risipi, iar o flacără verde-albăstruie a început să danseze haotic deasupra intrării, învăluind-o. Curând lumina se stinse, încet, încet, iar intrarea în grotă se făcuse nevăzută, de parcă nici n-ar fi existat vreodată...

- Zamolxe, Zamolxe, Zamolxe! se auzi reverberat numele Celui Preaputernic și fără nici o comandă, procesiune sacră, s-a pus în mișcare, continuându-și drumul spre cetate...

Timpul s-a scurs neiertător peste toate, aducând uitare și transformând faptele petrecute demult, demult, în legende și povești...

***

-În ținuturile noastre bodăvene nu se află îngropată nicio comoară, vorbi unul dintre bărbații adunați la sfat. E o poveste frumoasă, rămasă de la străbunii noștri daci și atât. Nici cel mai bătrân dintre noi nu cred că poate să spună mai multe, adăugă el, cu privirea ațintită spre bătrânul firav din apropiere, care-și ținea ochii închiși, de parcă ar fi fost cuprins de somn.

Bătrânul zâmbi trist și, pentru o clipă, lăsă să i se zărească lumina albastră din ochii obosiți. Când se aşteptau mai puţin, acesta începu să vorbească calm, liniştit, de parcă cuvintele veneau din vremuri de mult apuse. Vorbele lui tăiau liniştea care se înstăpânise în jur, felii, felii, întrupând-o apoi, în urechile şi mintea lor, într-o lume pe care n-o mai cunoscuseră niciodată…

- Să fi avut vreo şapte ani, când mama ne-a dus, pe mine şi pe sora mea de numai un anişor, la templul zeiţei Bendys-Fortuna. Cum era zi de sărbătoare, am pierdut mult timp la fântâna de la micul templu… Când am pornit din nou la drum, se învăluia ziua cu noaptea. Nu mai era nimeni cu noi şi pe mine, cel puţin, mă cuprinsese frica. Până la cetate aveam de trecut prin locul căruia îi zice, ca și acum, Capul Dealului. Lumea, în acea vreme, spunea că-i un loc bântuit de suflete rătăcitoare şi că era bine să nu te prindă noaptea pe-acolo… Cu mine de mână şi cu soră-mea în braţe, mama se grăbea să ajungă acasă. Eu obosisem şi, deşi încercam din toate puterile să ţin pasul, nu mai puteam să urc dealul alături de ea şi de aceea am rugat-o să ne oprim puţin. Ne-am oprit să ne tragem sufletul, aşezându-ne pe o ridicătură de pământ, la marginea unui şanţ din apropierea cărării. Deodată, la câţiva paşi de noi, peste şanţ, s-a iscat din senin un vârtej. La început l-am simţit ca pe o pală jucăuşă de vânt, apoi puterea vântului a început să crească, ridicând şi învârtind în jurul nostru frunze şi praf, de nu mai vedeam nimic în jur. N-a trecut mult timp, că vârtejul s-a lăţit peste şanţ, iar pe noi ne-a cuprins, gata, gata, să ne ridice şi să ne azvârle cât acolo… Pulberea pământului s-a ridicat în aer, şuierând şi rotindu-se atât de repede încât am crezut că a luat foc. Un foc neobişnuit, albăstrui, a apărut dintr-dată în fața noastră, care parcă vroia să ne mistuie, să ardă totul din jurul nostru… Mama, înspăimântată, ne-a cuprins în braţe şi s-a aşezat ghem, acoperindu-ne cu trupul ei… Nu ştiu cât timp am stat aşa… Într-un târziu şi-a ridicat capul, ţinându-ne încă strâns în braţe şi a încercat să strige după ajutor, dar vorbele nu-i ieşeau din gură. Focul acela ciudat îi atinsese pielea feţei, fără însă s-o ardă… Pe nici unul nu ne-a ars, ci doar ne-a lăsat o lumină albastră pe piele, asemănătoare cu lumina stelelor, iarna, în miez de noapte… Hainele de pe noi păreau ţesute din mii de licurici. De fapt, totul în jurul nostru era învăluit într-o lumină albastră-verzuie. Dacă la început muream de frică, acum, lumina ce ne învăluia ne-a adus în suflete o linişte pe care n-am reuşit s-o înţeleg, nici atunci și nici mai târziu… Eram pe alt tărâm, poate pe cel al lui Zamolxe. Mama s-a ridicat, uitându-se curioasă în jur. Mă uitam în sus la ea, încercând să mă agăţ de privirea ei, dar atenția ei era absorbită de ceva aflat în spatele meu. N-a scos o vorbă, numai m-a zgâlţâit de braţ şi atunci, întorcându-mă, am văzut ceva ce m-a cutremurat de spaimă… Lângă noi se deschisese o intrare într-o grotă, din care se revărsa toată acea lumină vrăjită, venită din cealaltă lume… Atraşi ca de o forţă nevăzută, am păşit înăuntru, cu inima cât un purice, ţinându-mă strâns de mâna mamei. Am făcut doar câţiva paşi şi în faţa ochilor ni s-au dezvăluit bogăţii greu de descris…

Cei din jurul bătrânului uitaseră până şi să respire. Vorbele lui îi hipnotizaseră, transpunându-i într-o lume pe care, deşi n-o spuneau, îşi doriseră din toate puterile s-o fi cunoscut. Bătrânul le aruncă o privire scurtă, apoi, închizând din nou ochii, își depănă povestea mai departe…

- Mama a aşezat-o pe soră-mea jos, lângă o ladă plină cu aur şi lucruri scumpe. Cu rochia transformată în boccea, a început să care din acele bogăţii, afară din grotă… Căra şi nu se mai oprea… Am întins mâna şi eu să ating nişte cupe din aur, dar ceva m-a oprit, încremenindu-mă lângă acel şir lung de lăzi pline cu bogăţii… Apoi, după un timp, mama mă ia de mână şi mă scoate din peşteră spunându-mi:

-Rămâi afară, aici lângă grămada asta de aur, să nu vină cineva să ne-o ia!…

S-a uitat în ochii mei, să vadă dacă am priceput, cu o privire pe care n-o mai văzusem niciodată la ea… Văzându-mi chipul înfricoșat, nemulţumită, a dat din braţe şi s-a întors să intre iar în grotă. Atunci s-a petrecut ceva, căci am văzut-o cum a împietrit… După un timp, s-a întors buimăcită spre mine, apoi din nou spre grotă, dar în locul acela nu mai exista nimic. S-a repezit dintr-odată la grămada de aur scoasă afară şi şi-a înfipt mâinile în ea, râzând de bucurie… Bucuria ei însă, a fost de scurtă durată și ce s-a întâmplat în clipele următoare n-am să pot uita niciodată… Aurul acela, care în urmă cu câteva clipe sunase în clinchete metalice, limpezi, s-a transformat în ţărână,… lut fără nici o valoare! Mama s-a prăbuşit peste grămada de pământ, aproape leşinând… Uimit și speriat de starea ei, nu știam ce să fac. Apoi, după o vreme, s-a ridicat ca o furtună şi a început să caute bezmetică-n jur. Îşi adusese aminte de sora mea pe care o lăsase înăuntru, lângă lăzile cu aur… Alerga, împleticindu-se şi urlând din toate puterile, dar nu i-a răspuns nimeni. Lumina albastră din jurul nostru începuse să-și piardă puterea… Pe faţa mamei s-a lipit disperarea şi neputinţa… A început să-i roage pe toţii zeii pe care-i cunoştea să-i dea copila înapoi, dar în zadar, zeii erau nemilostivi cu ea… O pedepseau, se pare, pentru lăcomia ei… Avuseseră, în mod sigur, un plan cu ea şi comoara îngropată, dar ea se dovedise slabă… În zori ne-a găsit tata şi ne-a dus acasă… I-am povestit ce s-a întâmplat, dar n-a fost de nici un folos, pe surioara mea n-am găsit-o niciodată. Mama, cu minţile rătăcite, a căutat toată viaţa intrarea în grotă, să-mi găsească sora… În clipe de linişte sufletească, mă lua în braţe şi-mi spunea: „Sigur zeii au grijă de ea… Pe mine pot să mă pedepsească pentru păcatele mele, dar ea nu are, sărăcuța, nicio vină!” Peste câţiva ani, când a murit, am văzut, câteva clipe, cum o lumină albastră i-a învăluit chipul. Mi-am zis atunci că zeii au iertat-o şi i-au dat voie să-şi întâlnească fiica… Cum de s-au petrecut toate astea, nu-mi dau seama! Poate totul a fost doar un vis de-al meu... Și dacă ar fi... adevărat, nici nu știu numărul anilor trecuţi peste mine, de la cele întâmplate atunci şi până azi…