Inteligența artificială a apărut pe o altă linie a abordării raționării decât cea moștenită din cultura clasică. Să amintim câteva momente de cotitură care au adus cele două linii în stadiul de azi.
Humboldt a socotit limba folosită în comunicare ca
fiind un fel de a priori al cunoașterii şi al vieții. Pe urmele lui, s-a ajuns
la lărgirea sferei propozițiilor preluând în formalismul logicii nu numai
enunțurile, ci și interogațiile, evaluările și propozițiile normative. Odată cu
John Austin, s-au tematizat „actele de vorbire” ca unități elementare ale
comunicării curente. Ludwig Wittgenstein a conceptualizat „jocurile de limbaj”
ca macro organizări ale comunicării. „Pragmatica universală” a lui Habermas a
explicat funcționarea comunicării, ca prealabil al oricărei prestații umane.
Linia continuă azi cu „pragmatica inferențială” a lui Robert Brandom, care redă
faptele istoriei ca dare/acceptare de „temeiuri”
Pe cealaltă linie, George Boole a aplicat algebra în
analiza propozițiilor logice, după ce a sesizat baza numerică a minții și a
delimitat cursul „valorii de adevăr”. Charles S. Peirce a propus considerarea
legăturii („este”, „sau”, „implică” etc.) din propoziție ca termen și a deschis
noi șanse formalizării. Cu un alt pas înainte, Gottlob Frege a arătat că „o
idee, un gând (Gedanke)” este ceea ce poate fi adevărat sau fals, are
valabilitate trans-subiectivă și a deschis astfel o nouă optică asupra
culturii. Bertrand Russell şi Alfred N. Whitehead au aplicat teoria matematică
a funcțiilor în logică, au introdus „funcția propozițională” și au reconstruit
logica în forma cuprinzătoare a „logicii simbolice”. Între timp, matematica
însăși a înregistrat pași noi și a fost
pusă pe direcția schimbărilor ample.
Odată cu cercetările comunicației în organisme și
mașini și explorarea „conducerii” cu conexiune inversă (feedback), de către
Norbert Wiener, cunoașterii i s-a
deschis o nouă cale. „Conținutul de adevăr” al diferitelor procese ale
realității a fost numit „informație”. Claude Shanon a identificat unitatea
elementară a informației, bitul – cea mai simplă unitate la care se poate
răspunde cu da/nu. „Conținutul de adevăr” al propozițiilor a fost prelucrat de
informatică, iar dezvoltarea calculului probabilităților, evoluția maşinilor de
calcul și noi inginerii au imprimat un ritm ridicat evoluției acesteia.
Prin folosirea de impulsuri electrice pentru a
codifica informația s-a putut trece la construcția de hardware spre a prelucra
software. Conținuturile de gândire sunt preluate în formă matematizată și aduse
în forma unor „programe”, ce aplică tehnologii construite după legile
cunoscute.
Pe acest fundal, s-a format o nouă înțelegere a
raționării. Aceasta a fost desprinsă cu rezultate impresionante din cadrul
clasic și abordată ca „prelucrare de informații”. Evident, la bază stă o
operaționalizare, adică o preluare a unei entități prin indicii (un exemplu de
maximă simplitate: „Acidul este ceea ce înroșește hârtia de turnesol”).
Asumpția este că „informația” obținută prin operaționalizare redă realitatea,
încât nu ar fi o diferență semnificativă
între aceasta și „informația” despre ea.
Dezvoltarea continuă a matematicii, informaticii și
industriei calculatoarelor a încurajat puncte de vedere conform cărora, în
multe privințe – volum, rapiditate, stocare etc., calculatoarele întrec
capacitățile naturale ale oamenilor și sunt de preferat. Curentul
„trans-umanismului tehnologic”, care a urcat pe scenă prin personalități
inovative, precum Marvin Minsky (The Society of Mind, 1985), a deschis
interogații cu privire la preluarea de către computere a funcțiilor cognitive
și emoționale ale omului. Un alt exponent, Raymond Kurzweil (The Age of
Intelligent Machines, 1990), a prezis subordonarea omului de către produsele
„inteligenței artificiale”. Cei doi au anticipat că mașinile electronice vor
ajunge să ia decizii de viață în locul oamenilor.
Azi se înmulțesc avertismentele cu privire la
posibilitatea ca succesele enorme ale inteligenței artificiale să devină
pericole. În față, printre avertizori,
este Elon Musk – nu numai ca proprietar al Twitter-ului, ci și ca inițiator al
programului Neuralink.
Cunoscutul miliardar țintește salutar la a aplica
inteligența artificială în abordarea de maladii – de pildă, prin implantarea de
piese (cells) care folosesc semnale electrice și chimice pentru a transmite
informații la creier și în corp. Se încearcă astfel aplicarea conexiunii
wireless computer-creier pentru a modifica funcții și stări ale corpului unui
pacient. Se speră să fie creat în curând un robot care va înlocui implanturile
spre a transmite semnale în creier.
Dar Elon Musk nu ezită să prevină. „Odată cu
inteligența artificială conjurăm demonii”,
încât apare un pericol comparabil cu cel al armelor nucleare, spunea el
de la început (citez după „Washington Post”, 24 oct. 2014). Altfel spus, și pe
calea inteligenței artificiale umanitatea se poate distruge pe sine. Azi tot
mai mulți împărtășesc această opinie.
Inteligența artificială este o reușită istorică
certă. Nu mai este nevoie să subliniem enorma utilitate a computerelor în
economie, transporturi, medicină, educație – practic în cele mai multe domenii
ale vieții. De la o zi la alta, apar noi și uimitoare aplicații. În optimismul
robust al computeriștilor, Raymond Kurzweil considera că vor apărea curând
automate conștiente de operațiile lor.
Desigur, imediat după „mașinile Turing”, inteligența
artificială a trecut deja pragul computerelor care își pot descrie structura și
funcționarea. Acum pare să-l treacă și pe cel al „conștiinței” în înțeles mai
larg, chiar dacă nu se pune încă problema înzestrării computerelor cu „conștiință
de sine”. Computerele rămân, totuși, în sfera obiectelor lipsite de viață
proprie.
Se consemnează, însă, tot mai multe aplicări ale
inteligenței artificiale care afectează libertatea și restul valorilor umane.
Una, foarte cunoscută, constă în înmagazinarea datelor personale, încât să se
poată folosi de către cei care le stochează, fie și împotriva persoanelor
respective sau măcar pentru a le manipula și controla. Cugetători de la Harvard
și München se și opun azi exaltării „tehnologiste” de pe Sillicon Valley! Unii
autori vorbesc de transformarea omului într-un „omline” din momentul în care
ființa umană se dotează cu „proteze spirituale” pe baze electronice, care
preiau povara deciziilor sale de zi cu zi. Robotistul Anthony Lewandowski, unul
dintre pionierii automobilului capabil de auto-dirijare, propune crearea
„bisericii” celor care cred în Dumnezeul automatelor, căci acestea întrec cu
mult inteligența naturală a omului. Unii visează la stocarea datelor necesare
despre persoane, pentru a asigura progresul unor comunități în termeni care se
stabilesc prin deciziile unor computere. Evident că datele securității
naționale sunt stocate cu mari riscuri în era inteligenței artificiale nu numai
din cauza slăbiciunilor umane, ci și din cauza erorilor potențiale ale
computerelor. Deja funcționează studiouri înzestrate cu aparatură și
înmagazinări electronice în care cei dispăruți sunt repuși în mișcare, fac
relatări și intră în comunicare cu cei vii. Nu mai vorbim de răspândirea de
clone ale unor oameni, care fac declarații aiuritoare și vorbesc împotriva
celor clonați.
Odată cu asemenea aplicații, se deteriorează cu
totul condițiile de posibilitate ale unor valori ale vieții moderne. Pe bună
dreptate, se și atrage atenția că „tehnica digitală face ca în viitor să nu mai
fie vreun individ; în cele din urmă guvernează un nou spirit (Geist) care
amestecă indistinct eu-l și tu-ul, omul și mașina, natura și cultura. De
conceptul de voință liberă, în această formă de satisfacere generală, nu mai
este nevoie; dimpotrivă, ar fi doar deranjant/…/ Acolo unde voința liberă nu
mai este voită, unde autenticitatea, autonomia și reflecția sunt socotite
depășite sau în cel mai bun caz drept
atavisme dispensabile, se închid spațiile care au fost deschise de la
începutul modernității” (Hanno Rauterberg, Die Kunst der Zukunft. Über den
Traum der kreativen Maschine, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2021, p.160). Numai
acolo unde eu-l rămâne liber și suveran se mai păstrează „sfera publică” a
societății moderne, democrația și modernitatea.
În 1947, Norbert Wiener a publicat cartea The Human
Use of Human Beings. Cybernetics and Society. Cartea a fost retipărită nu
demult ca Mensch und Maschine (Klostermann, Frankfut am Main, 2022). Recitind-o
azi, observi cum s-a înaintat spre inteligența artificială, o înțelegi mai
profund și îți dai seama că pericolul a fost întrevăzut de la început, chiar de
către Norbert Wiener.
Cu această carte a început de fapt o nouă abordare a
comunicării – după ce o aveam în cultura europeană pe cea originată la
Gianbattista Vico. Abordarea nouă este însă matematică și efect al abordării
noi a „tehnicii de informare (Nachrichtentechnik)”. La o relectură actuală, cel
mai interesant este faptul că, în 1947, Norbert Wiener era deplin conștient că
„există puternice posibilități ca oamenii să fie înlocuiți” (p. 25). Destui
oameni cred că noile descoperiri și ingineria ce le însoțește aduc mașini mai
bune și ameliorarea condițiilor vieții umane. Or, nu aceasta este întreaga
realitate. În fapt, s-au creat pericole de exploatare a acestor posibilități
împotriva oamenilor.
Norbert Wiener nu doar că semnalează pericolul – el
trăind cu îngrijorare mai ales ce putea prefața nazificarea din acele decenii
și deznodământul încă nedecis al „războiului rece”. El și explică ceea ce se
poate numi, în sens bun, abstracția prin care s-a creat o nouă știință,
cibernetica, capabilă să susțină noi tehnologii și aplicații, încât s-a ajuns
la desprinderea inteligenței artificiale de inteligența naturală.
Noțiunile sale specifice sunt capacitatea noastră ca
oameni care gândesc de a elabora „scheme (Schemata)” ale lucrurilor;
posibilitatea de a ordona elemente așa cum ordonăm numerele în șirul numerelor
naturale; unul dintre tipurile de scheme delimitabile pe harta realității este
„informația”, aidoma unei compoziții muzicale sau mesajului telegrafic; întrucât
se transmit „mesaje”, acestea au anumiți purtători; posibilitatea de
creare a unei noi tehnologii de „informare la distanță”; preluarea teoremei lui
Fourier, potrivit căreia orice mișcare între anumite granițe se poate aborda ca
sumă a „vibrațiilor (Schwingungen)”; crearea astfel a posibilității ca un ton
musical să fie preluat ca variație de curent electric și deschiderea șanselor
„modulării” informatice; aplicarea unor principii din științe (de exemplu,
principiul al II-lea al termodinamicii) pentru a descrie procesele;
transmiterea de mesaje este de la om la om, dar poate fi și de la un aparat la
om; se atinge un proces de „conexiune inversă” înăuntrul unui cerc închis, care
schimbă starea sistemului; se ajunge la mașini care au „organe de simț” ce
permit informații privind starea lor.
Norbert Wiener era foarte sensibil la o diferență.
Anume, că omul poate fi abordat prin analogie cu mașinile, dar de aici nu
trebuie dedus că el este doar o mașină. „La ambele, ființa vie și mașina, acest
fapt servește la a acționa asupra lumii exterioare. În ambele, activitatea
exercitată asupra lumii exterioare, nu doar intențională, este anunțată înapoi
la aparatul de regularizare” (p.37). Creatorul ciberneticii scrie că noua abordare, prilejuită de această știință,
„este chiar simplu să se aplice societății. Numai că ar fi cazul ca oamenii să
fie luați ca oameni. Eu susțin că drumul comod spre putere nu numai că distruge
toate valorile etice ale oamenilor, dar nimicește până și neînsemnatele
perspective pe care le avem azi pentru păstrarea pe termen mai lung a
umanității” (p.38).
Nu stărui asupra largilor considerații ale lui
Norbert Wiener asupra societății și evoluției ei, căci am făcut-o altădată
(vezi volumul Raționalitate, comunicare, argumentare, 1991). Mă opresc doar
asupra ideilor sale privind „a doua revoluție industrială”, plecând de la
conceptul „omului ca ființă comunicativă”.
Prin acest concept, Norbert Wiener înțelege în
esență faptul „învățării (Lernen)”: omul petrece 40% din viața sa învățând. „De
asemenea, pentru societatea umană este cu totul natural să fie construită pe
învățare, după cum o comunitate de furnici este întemeiată pe o schema
moștenită. Învățarea este conform esenței ei o formă de conexiune inversă, în
care schema de comportament este trecută prin experiența anterioară. Conexiunea
inversă este, așa cum am detaliat în primul capitol al acestei cărți, o
caracteristică foarte generală a formelor de comportament. În cea mai simplă
formă, principiul conexiunii inverse înseamnă: comportamentul este examinat în
raport cu rezultatul său și că succesul sau insuccesul acestui produs
influențează atitudinea viitoare” (p. 73). „Conexiunea inversă” introduce un
element de „comunicare” în comportamentul uman.
Ce se înțelege aici prin „comunicare”? Norbert
Wiener spune că „ideea fundamentală a comunicării este mijlocirea de știri
(Nachrichten)” (p. 109-110). Mijlocirea se poate face cu mișcarea corpurilor,
dar și cu informație.
În orice caz, odată cu studiul „comunicării”, se
pregătește „a doua revoluție industrială”. Ea a început cu „extinderea ideii
comunicării în mașini” (p. 168). Conceptul de „conexiune inversă” a fost
director. După ce, un timp, mașinile au atins viteză prin lanțuri sau mecanisme
hidraulice, de la o vreme s-a apelat la folosirea electricității. Automatizarea
a înaintat, însă, și înaintează folosind informația. Se trece astfel treptat
într-o „epocă automatizată” – o nouă epocă în istorie, care „detronează omul și
animalul ca izvoare de forță” (p.170).
Matematica și logica, dezvoltate și aplicate variat
unor realități nou descoperite, au făcut posibilă preluarea unui rol mai mare
de către automatele „pur logice”, care aduc cu sine „programul” drept cadru al
vieții. Desigur, viața oamenilor depinde, mai departe, de decizii politice și
economice, dar un subiect nou intră pe scenă: mașina. „Automatul” este noul
„sclav” – de voința lui depinde în bună măsură restul.
Norbert Wiener spune că „noua revoluție industrială
este o sabie cu două tăișuri” (p. 178). Viața oamenilor nu mai depinde doar de
ceea ce decid ființele în carne și oase care suntem. „Am spus deja mai devreme
că pentru om rămânerea pe Pământ nu va mai fi lungă dacă nu se ridică la
înălțimea forțelor ce sunt în sinea lui. A nu fi om întreg înseamnă a fi mai
puțin decât viu. Cei care nu sunt lăuntric vii, nu mai trăiesc ei înșiși în
umbrita lor existență. Am spus că pentru oameni a fi viu înseamnă a lua parte
la o schemă a comunicării la nivelul lumii. Ar trebui să fie libertatea de a
examina noi opinii și de a stabili care dintre ele duc la ceva și care doar ne
încurcă” (p. 202). Fără această libertate a fiecăruia nu va fi decât derapaj.
Antidotul imaginat de Norbert Wiener este
„integritate comunicativă” și „curaj spiritual” pentru a face față noii
situații. Doar că acestea au intrat, între timp, în crize, fiind ele însele de
recuperat în condițiile de viață din zilele noastre. (Din volumul A. Marga,
Sensul vieții, în curs de publicare)
Autor:
Andrei Marga
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu