Întrucât
celelalte trei nuvele din volumul Cântecul
stepei, cântecul munților nu se ridică la valoarea artistică a Geamiliei, le voi prezenta in nuce.
De
pildă, nuvela Plopșorul meu cu băsmăluță
roșie este compusă dintr-o introducere (întâmplătoarea întâlnire a
povestitorului cu un șofer ciudat), două povestiri (prima a șoferului Ilias,
reîntâlnit de autorul-ziarist în compartimentul trenului spre Kirghizia,
cealaltă a faimosului cantonier/picher Baitemir Kulov din munții acestei țări)
și un scurt Epilog: angajamentul lui Ilias că va începe o nouă viață, după ce
marea dragoste Asel (căsătorită cu el peste vrerea părinților ei) se satură de bețiile și derapajele lui, își
ia copilul și pleacă în lumea largă; de fapt, ea este găzduită de vrednicul și
nefericitul Baitemir, a cărui familie și casă fuseseră „măturate” de o
avalanșă, pentru ca după mai mulți ani și în urma unui accident provocat de
conducerea camionului sub influența alcoolului, Ilias să fie găzduit chiar în
casa cantonierului, unde-și întâlnește familia complet înstrăinată de el (Asel
nu vrea să-l cunoască, băiatul nu-l mai ține minte).
Dincolo
de captivanta ei fluență, nuvela Plopșorul
meu cu băsmăluță roșie reține atenția cititorului prin două caracteristici:
(a) Partea cea mai consistentă este spovedania lui Ilias în Povestirea șoferului, modalitate
narativo-artistică ce te duce de îndată cu gândul la celebra nuvelă Sonata Kreutzer a lui Lev Tolstoi
(noaptea, într-un compartiment de tren, nefericitul Pozdnîșev își descrie
chinurile provocate de gelozie și evoluția acesteia până la uciderea soției
sale), apoi la F.M. Dostoievski, în a cărui operă, ea (spovedania) este mereu
întrebuințată, atât de sufletele pure (prințul Mîșkin, Alexei Karamazov), cât
și de cele infernale (Nikolai Stavroghin, Dmitri Karamazov); (b) Nespusa
duioșie aitmatoviană însoțește ca o umbră mai multe personaje (Ilias, Asel,
Baitemir), greu încercate de război și de atrocitățile sovietice postbelice
(magistrală este denunțarea acestora în romanul O zi mai lungă decât veacul prin legenda mankurtizării!), însă cu toții le depășesc și se salvează, fie
prin conștientizarea lor și prin sinceră căință (cazul lui Ilias), fie prin
voință și providențiala întâlnire a sufletelor înrudite (Asel și Baitemir).
Extrem
de duioasa nuvelă Vaporul alb,
înfrățită prin temă cu scrierile lui Charles Dickens și în plan artistic cu
întreaga literatură universală a genului, înfățișează puținele bucurii
(poveștile bunicului Momun, îndeosebi aceea despre Maica Cerboaică cea Cornută
– străbuna bughinilor din munții
Tian-Șan și din vecinătatea lacului Issîk-Kul, ocheanul cu care privește
vaporul alb de pe marele lac endoreic, visând că el – prefăcut în pește –
înoată până la vas, unde se întâlnește cu tatăl său care este marinar, care l-a
părăsit și acuma, aidoma mamei stabilită la oraș, are o altă familie, mult
îndrăgitul ghiozdan dăruit de bunicul pentru prima lui zi de școală, pe care-l
culcă în pat alături de el și cu care discută ca și cu un bun prieten, ba chiar
stâncile botezate de el „cămila culcată”, „șaua”, „lupul” și „tancul”), dar mai
ales multele și tăcutele suferințe ale unui băiețel de șapte ani și fără nume
(cu siguranță că autorul a dorit să facă din el exponentul tuturor copiilor
nefericiți!), abandonat de ambii părinți (noroc cu bunicul Momun, singura
ființă care îl iubește și-i pasă de el) și fără prieteni, dar atât de
impresionabil și înzestrat (fratele mai tânăr al mult înzestratului și
nefericitului Janko din scurta nuvelă Janko-muzicantul
a lui H. Sienkiewicz), încât – martor fiind la ticăloșiile unchiului
Orozkul: beții, bătăi administrate sterpei Bekei, fata mai mare a lui Momun, nu
în ultimul rând disprețul și grosolănia cu care-și tratează socrul – ajunge să-și
pună întrebări alarmant de grave pentru frageda lui vârstă: „De ce trăiesc
oamenii astfel? De ce unii sunt răi, iar alții sunt buni? De ce unii sunt
fericiți, iar alții nefericiți? De ce sunt unii de care se tem toți și alții de
care nu se teme nimeni? De ce unii au copii, iar alții nu au?”
Iar
atunci când, sculat de pe patul de boală, asistă cu dezgust la ciopârțirea și
înfulecarea superbei Maici Cerboaică cea Cornută, împușcată prin indirecta
vrere a lui Orozkul chiar de inimosul și serviabilul Momun Descurcărețul (e
drept, a pângărit acest lucru sacru „pentru fiica lui nenorocită și chiar
pentru el, pentru nepot”), băiatul mai suferă un șoc îngrozitor la vederea
bunicului mort de beat (nu-l mai văzuse niciodată așa) și, deci, incapabil să-i
audă jelania: „Auzi, ata (tată) mă
fac pește, plec pe râu în jos”...
Deplângând
această inumană stare de lucruri în multe familii sovietice (și nu numai),
autorul aduce la final un mișcător omagiu copilului fără nume, ce respinge
răutatea și urâțenia lumii înconjurătoare: „Ai trăit ca un fulger care a
strălucit o dată și s-a stins”.
Mai
puțin realizată în plan artistico-ideatic, nuvela Cocorii timpurii are acțiunea plasată în preajma celui de-al doilea
război mondial și în primii ani ai conflagrației, iar lumea este văzută în
prima parte prin ochii copilului Sultanmurat (dragostea față de părinți și
frați, călărirea și îmblânzirea măgărușului Coamă Neagră, mânatul cailor pe
neuitatul drum făcut cu tatăl lui la oraș), apoi prin ochii adolescentului, cel
mai voinic din clasa a șaptea, când tata este mobilizat, scrisorile de pe front
vin rar, mama este disperată și epuizată, școala este încălzită cu paie, care
„duduie ce duduie în sobă, dar fără niciun folos” și când el se îndrăgostește
de Mîrzagul, cea mai frumoasă colegă.
Dar iată
că în una din zile intră în clasă directorul, împreună cu Tînaliev,
președintele colhozului, și Sultanmurat (Sultan îi spun apropiații), împreună
cu încă trei colegi zdraveni, sunt retrași de la școală pentru arăturile de
primăvară din stepă. Toate merg strună în primele zile (aratul, ba chiar
bucuria flăcăiandrilor la vederea cocorilor timpurii), până când, într-o
noapte, sunt atacați și imobilizați de niște hoți, care le fură câțiva cai. Cu
chiu, cu vai Sultanmurat reușește să se rostogolească până în spatele celui mai
apropiat ortac și-i eliberază mâinile, ca acesta să poată veni în ajutorul
celorlați.
Pe urmă
încalecă în grabă pe Ceabdar, minunatul cal al lui taică-său mai înainte de
colectivizare, și pornește pe urmele hoților. Când ajunge aproape de
răufăcători și cere caii furați, unul dintre ei îl împușcă pe Ceabdar, el cade
și-și julește mâinile și fața, apoi – înarmat cu frâul, curelele și zăbala
calului – așteaptă atacul lupului flămând, scenă nefinalizată de Aitmatov, ci făcută
cadou imaginației cititorilor...
Cum
spuneam, Cinghiz Aitmatov are sublime descrieri ale naturii (îndeosebi stepa și
munții, de unde și numele volumului), plasticizări comparabile cu numeroasele
și inspiratele tablouri ale lui Wladyslaw Reymont din tetralogia Țăranii. Iată o elocventă probă în acest
sens: „Vremea era frumoasă, deși cerul era noros. Printre nori însă, se
deschideau largi ferestre senine, și soarele ba se arăta, ba se ascundea,
pământul încălzit aburea, mirosea a pământ reavăn, eliberat din strânsoarea
zăpezilor”.
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
11-12 mai 2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu