Oglinda Țepeștiului

Cu adânci rădăcini într-o multimilenară istorie, satul care m-a născut stă cuminte la locul lui dintre dealuri și-o apă, Șasa, Iordanul sfintei mele copilării. De la firul Șasei, până-n moțurile dealurilor mi-am împrăștiat și răsădit copilăria, dar văd că de răsărit... nu răsare nimic. Am acoperit-o cu ani mulți și grei, cu bucurii, cu necazuri.

Toată copilăria-mi este răstignită în oglinda Țepeștiului atât de drag.

De multe ori stau încremenit citind pe cer simfonii mult iubite, cum cad în derizoriu stele, cum se duce luna, cum trece soarele și cum se coace lemnul de cruce.

În oglinda Țepeștiului unde nu uit să mă oglindesc, ascult cu sfințenie muzica trecutului, muzica de care nu mă mai satur.

Deși se-ncearcă să fiu dus la târg, refuz.

Nimeni nu mai are ce face cu mine.

De ce să păcălim lumea cu hoaște?

Rămân  în Agora să perorez stupidități de vârstă bătrână, să dau sfaturi celor care n-au nevoie de ele, numai și numai să-mi fac freza obosită-n oglinda Țepeștiului.

Se apropie de sfârșit cartea ce-am tot citit-o, dar niciodată până la capăt.

În cântul de mierlă din Sudos, din Chiciură, de la Pârlitură, din Godovana, din Vâlcan, Valea Omorâcii, Jghiburoasa, Valea Corbului ori la Bălți unde am plantat într-o carte un castel, stau de vorbă cu copilăria care nu-mi spune enormități prin veșnicii asumate.

Vremea sfârșitului de carte se apropie și tot încerc să recit fantasmagorii în luciul oglinzii de la Țepești.

Un poem hulpav se tot apropie-n cânt de sirenă.  Mă pune pe gânduri și mă tot întreb:

-Ce-o să vă faceți fără mine?

Mie fără voi îmi va fi greu, dar această durere va fi atenuată de statul în brațele părinților.

Ierbii-i e tare dor de coasă și își ascute dinții.

Și mieilor le este foame de lupi fragezi și le este dor de grătare-ncinse.

De mă veți căuta, sunt pe luciul oglinzii din Țepești.

 

Autor: Puiu RĂDUCAN

26062024-B. Olănești