DUMINICA A 5-A DUPĂ RUSALII (VINDECAREA CELOR DOI DEMONIZAȚI DIN ȚINUTUL GADAREI) MATEI 8, 28-34; 9, 1
În vremea aceea, trecând Iisus dincolo, în ținutul
Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizați care ieșeau din morminte, atât de
cumpliți, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Și, iată, au început
să strige și să zică: Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici
mai înainte de vreme ca să ne chinuiești? Departe de ei era o turmă mare de
porci, păscând. Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoți afară, lasă-ne să
intrăm în turma de porci. Atunci El le-a zis: Duceți-vă! Iar ei, ieșind, s-au
dus în turma de porci. Și îndată toată turma s-a aruncat de pe țărm în mare și
a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit și, ducându-se în cetate, au spus toate
cele întâmplate cu demonizații. Și, iată, toată cetatea a ieșit în întâmpinarea
lui Iisus și, văzându-L, L-au rugat să plece din hotarele lor. Iar Iisus,
intrând în corabie, a trecut marea și a venit în cetatea Sa.
Am ajuns, dreptmăritori creștini, în Duminica a 5-a
după Pogorârea Duhului Sfânt, care, potrivit calendarului nostru, aduce în
atenție episodul biblic al Vindecării celor doi demonizați din ținutul Gadarei.
Pentru o corectă încadrare în context, aflăm că
Hristos pleacă spre ținutul Gadarenilor din Decapole, după ce înfăptuise în
Capernaum, „cetatea Sa” (Matei 9, 1), mai multe fapte minunate în care accentul
a fost pus pe puterea credinței primitorilor: un lepros (Matei 8, 1-4), un
sutaș roman (Matei 8, 5-13), apostolii înșiși, care se cer a fi salvați de
furtuna ce a învăluit corabia pe care se aflau (Matei 8, 24-27) ș.a., „ca să se
împlinească ceea ce s-a spus prin Isaia Prorocul, care zice: Acesta neputințele
noastre a luat și bolile noastre le-a purtat” (Matei 8, 17).
Prezența deloc întâmplătoare a adverbului „dincolo”,
din sintagma „Și trecând El dincolo, în ținutul Gadarenilor…”, ne poate duce cu
gândul la disponibilitatea pe care Fiul lui Dumnezeu o are, de a pleca în
căutarea tuturor păcătoșilor, fără a fi selectiv, pe criterii rasiale, sociale
sau economice, așadar nu doar a acelora care deja sunt câștigați și cred cu
tărie în puterea învățăturilor Sale. Astfel, Iisus alege să părăsească degrabă
„confortul” cetății Sale, un mediu familiar, și să plece în căutarea oilor
celor pierdute (Luca 15, 3-6).
Merge, în virtutea celor spuse de Apostolul zilei
(Romani 10, 1-10), care nu întâmplător este citit tot în această zi, servind
drept cheie pentru descifrarea pericopei evanghelice, către cei care „au râvnă
pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoștință” (Romani 10, 2) și care trebuie
înștiințați că „sfârșitul Legii este Hristos, spre dreptate tot celui ce crede”
(Romani 10, 4). Cu alte cuvinte, prescripțiile iudaice, ritualiste și
formaliste, devenite odată cu întruparea Mântuitorului doar forme fără fond, nu
pot mântui. Singurul care mântuiește este Domnul Hristos, așa cum ne
încredințează Apostolul neamurilor, Sfântul Pavel: „Că de vei crede în inima ta
că Dumnezeu L-a înviat pe El din morți, te vei mântui” (Romani, 10, 9).
Dreptmăritori
creștini,
A fost necesară această readucere aminte a
cuvintelor Apostolului, mai actuale ca oricând, pentru a înțelege că dinamica
misionară a Bisericii nu trebuie să îmbrace haina prejudecății. Episodul biblic
de astăzi este, fără doar și poate, un model pentru propria noastră misiune în
lume, clerici și laici deopotrivă, care trebuie să propovăduim, prin cuvânt,
dar, mai ales faptă, „Vestea cea Bună” – Evanghelia, în virtutea Poruncii
Dumnezeiești „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19). Important de
reținut este și atitudinea ulterioară pe care trebuie să o avem față de cei
care, orbiți de alte interese, refuză să asculte Cuvântul Vieții, Hristos.
Mântuitorul este întâmpinat de cei doi demonizați
care „ieșeau din morminte, foarte cumpliți, încât nimeni nu putea să treacă pe
calea acea” (Matei 8, 28).
Vorbim aici de o simbolistică profundă. Excluși de
comunitate, „aruncați” în afara cetății, cei doi posedați de vrăjmașul lui
Dumnezeu și al umanității își găsesc sălaș într-un loc al morții, într-un
cimitir. Pentru că da, păcatul repetat, transformat în patimă irațională, duce
la robie și implicit la moarte spirituală. Iar patimile care te înlănțuie, îți
înlătură discernământul și te aruncă în mocirla păcatului, simpla lor
manifestare fiind, pentru omul cuviincios, înfricoșătoare, cumplită. Libertatea
prost înțeleasă, în care totul este îngăduit, doar de dragul experimentării
(cf. I Corinteni 6, 12), poate duce la o pierdere a sensului existenței
noastre, care poate fi rezumată, ideal vorbind, la părtășia, prin har și
participare, cu Dumnezeu, nu doar la nivel declarativ, ci faptic (II Petru 1,
4).
Până la urmă, dincolo de imaginea celor doi
posedați – interesantă este aici semnificația cuvântului posedat, în sensul că
nu îți mai aparții! -, aflați sub stăpânirea demonilor, este și ideea că într-o
astfel de stare nu te poți ruga, ci doar autodistruge. Demnitatea persoanei
umane, în sensul ortodox, personalist al cuvântului, este astfel grav afectată.
Din Subiect, cu potențial dialogal cu Divinitatea, devii un Obiect, un
instrument al unor porniri iraționale, ale unor necesități exclusiv biologice,
animalice, viscerale, ce trebuie satisfăcute chiar și cu prețul propriei
libertăți. Iată cum, în acest context, înțelegem, mai bine ca oricând, și
sensul profund terapeutic al postului, propus de învățătura noastră creștin
ortodoxă. Paradoxal, postul, ce pare la prima vedere o sumă de interdicții,
îți conferă libertate și face trecerea de la trupul biologic la cel iconic, cu
adevărat viu, în sensul profund al cuvântului, asupra căruia Dumnezeu Creatorul
a suflat „suflare de viață şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Facere 2, 7).
Strigătul demonilor: „Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul
lui Dumnezeu? Ai venit mai înainte de vreme ca să ne chinuiești?” (Matei 8,
29), poate fi văzut ca disperarea celui care, anesteziat de uniformitatea
plictisitoare a păcatului, este scos din starea de confort și repetabilitate și
obligat să își vadă propriul eșec existențial și consecințele acestui derapaj
sever.
Ar trebui să nu trecem cu vederea și mărturisirea
îngerilor căzuți care I se adresează lui Iisus cu apelativul Fiul lui Dumnezeu.
Așadar, și demonii cred, dar nu fac voia Lui pentru că au ales deliberat să se
împotrivească voinței Sale încă de la început. Nu este un caz singular. De câte
ori nu auzim în jurul nostru persoane care, pline de certitudine spun că ele
cred, dar în felul lor propriu, fără a ține seama de exigențele pe care le
impune Crezul Bisericii, bunăoară? Poate că ne sună cunoscut; nu de puține ori,
fără a generaliza, au fost și cu siguranță vor mai fi cazuri când anumite
persoane, comunități, chiar țări (e.g. ideologia comunistă), vor alege
conștient să facă pasul separării de Dumnezeu, să plece „într-o țară depărtată”
(Luca 15, 13). Este dreptul lor, iar Dumnezeu prețuiește această libertate,
Acesta fiind pus în postura celui Care stă la ușă și bate, neîndrăznind
vreodată să o forțeze: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu
şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”
(Apocalipsa 3, 20).
Și iarăși, „nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va
intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri”
(Matei 7, 21). Prin urmare, credința diavolilor nu este o virtute, pentru că ei
o cunosc, dar nu o împlinesc. Mă gândesc aici, în sprijinul celor afirmate, la
îndemnul Sfântului Apostol Iacov, la cuvintele din capitolul al doilea al
Epistolei sale sobornicești, versetul 19: „Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine
faci; dar şi demonii cred şi se cutremură”.
Nu putem eluda, de asemenea, nici sensul eshatologic
al afirmației „Ai venit mai înainte de vreme ca să ne chinuiești?”, o aluzie
clară întipărită mai târziu în articolul din Mărturisirea de Credință (Crezul),
prin care afirmăm cu tărie momentul venirii Judecății Universale [„Şi iarăși va
să vină (Hristos n.n.) cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu
va avea sfârşit”] și disponibilitatea noastră de a fi mereu în stare de
trezvie, pregătiți pentru acest timp al Parusiei, al prezenței Dreptului
Judecător, în orice clipă a vieții noastre, asemenea fecioarelor înțelepte
(Matei 25, 1-13).
Actul vindecării celor doi, al alungării demonilor
în turma de porci, arată foarte clar că Mântuitorul pune mai presus de toate la
loc de cinste valoarea sufletului omenesc, care excede cu mult orice valoare
pieritoare materială. „Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câștiga lumea
întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru
sufletul său?” (Matei 16, 26).
Turma de porci este, în acest caz, dincolo de
simbolismul cunoscut al acestui animal domestic ce sălășluiește în mocirlă, o
sursă de venit pentru locuitorii din ținutul Gadarei, în mare parte păgâni,
care creșteau acest animal domestic strict pentru avantajele financiare
obținute în urma vânzării lor. Este foarte clar că acolo a fost pierdută o
sursă importantă de profit material, dar, pe de altă parte, două persoane,
purtătoare ale chipului lui Dumnezeu (Facere 1, 27), au fost salvate de la
pieire sigură. Ceea ce ar trebui să fie o bucurie pentru întreaga comunitate,
care reprimea astfel în rândurile sale doi membri pe deplin integri din punct
de vedere psihosomatic, se transformă în amărăciunea pierderii câștigului
material.
Iar această turmă, care alege propria suprimare, ne
arată unde duce păcatul: de fiecare dată nu poate fi decât moartea, mai întâi
cea spirituală, urmată, de cele mai multe ori, dacă nu ne „venim în sine” (Luca
15, 17), de cea trupească.
Iubiți
frați și surori întru Domnul,
De departe, cel mai grav lucru pe care îl poate face
cineva este descris prin felul cum o întreagă comunitate, preferând bunăstarea
financiară rezultată din afacerea despre care am menționat mai sus, fără a contesta
statutul de Fiu al lui Dumnezeu al lui Iisus Hristos, iese în întâmpinarea Lui
și, în loc să Îi aducă slavă, „Îl roagă să treacă din hotarele lor” (Matei 8,
34). Cu alte cuvinte, să plece de la ei. Au ales singuri, în virtutea
principiului iluzoriu al autodeterminării și autosuficienței, calea care nu
poate duce la mântuire și, implicit, viață veșnică, preferând să rămână captivi
unei lumi materiale, supusă degradării, scindării și risipirii în neantul
existențial, contrar îndemnului: „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia
şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură!” (Matei 6, 19).
Este de remarcat faptul că respingerea Mântuitorului
nu se face în mod violent; nu Îi adresează injurii, nici măcar nu îi contestă
statutul de taumaturg al celor până de curând aflați sub stăpânirea celui rău.
Pur și simplu Îl roagă să plece. Iar El, „intrând în corabie, a trecut și a
venit în cetatea Sa” (Matei 9, 1).
Este, poate, semnalul că locuitorii aceia erau o
cauză pierdută. Sau este, poate, una dintre cele mai bune dovezi că Dumnezeu nu
impune, nu forțează, nu face uz de atotputernicia Sa în cazul de față și, cel
mai important, le respectă dreptul la alegerea făcută. Nu încearcă să îi
convingă, să le predice, să le arate Calea. Putem presupune că, deși nu existau
mijloacele de comunicare de astăzi, faima Învățătorului era deja cunoscută și
în Gadara. Cu toate acestea, dezinteresul lor este unul în masă.
Îi putem identifica și astăzi printre noi pe acei
oameni, plini de certitudini, plafonați, care au încetat să mai caute sensul
existenței. Sunt mulțumiți cu ei înșiși și nu mai caută să evolueze. Lucrurile
sunt cu atât mai grave cu cât încercăm să punem alături de acest trist tablou,
semnificativ și pentru Gadara zilelor noastre, imaginea diametral opusă a
locuitorilor cetății Sihar din Samaria, care, în urma spuselor femeii
samarinence, venită să scoată apă de la fântâna lui Iacov, Îl roagă să rămână
la ei (Ioan 4, 40). Este exact ceea ce cerem cu toții la fiecare Sfântă
Liturghie sau Sfântă Taină săvârșită în biserică, și anume ca Hristos să rămână
la și în noi. Starea aceasta o exprimăm cât se poate de plastic în încheierea
Sinaxei Euharistice a Ecclesiei, când, într-un singur glas, întreaga suflare
din sfântul lăcaș cântă: „Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel
Ceresc…”.
Drept
mărturisitori ai Patimilor și Învierii lui Hristos,
Calea creștinilor spre desăvârșire nu este una
ușoară, ci dimpotrivă. „Strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la
viaţă şi puţini sunt care o află” (Matei 7, 14). Îți trebuie mult curaj și
onestitate să renunți la propriul confort material și sufletesc și să îți asumi
„războiul cel nevăzut”, cum plastic numea Sfântul Nicodim Aghioritul lupta
noastră „împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva
stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care
sunt în văzduh” (Efeseni 6, 12).
Nu există altă cale decât aceasta: „Dacă vrea cineva
să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”
(Matei 16, 26). Iar această lepădare de sine presupune, printre altele, un
dureros efort, o luptă continuă cu propriul sine egoist, cu propriile patimi
care ne înlănțuie și ne îndreaptă nu spre viața cea veșnică, ci spre moarte
sufletească.
Mulți ne propun în zilele noastre, din interiorul
anumitor religii, confesiuni, curente ideologice pseudo-religioase, să le
îmbrățișăm crezul, exponenții acestora asigurându-ne că deja vom fi mântuiți
încă de la momentul aderării la congregațiile lor. Dar noi știm că lupta cea
bună se duce până în pragul morții, iar conștiința noastră nu va afla nicicând
pacea decât la momentul firesc al despărțirii temporare a sufletului de trup.
Cum altfel am putea înțelege aceste cuvinte ale Mântuitorului: „Nu socotiţi că
am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie” (Matei 10,
34)?
Există și în sânul Bisericii noastre riscul ca o
parte dintre credincioși să ajungă să creadă că desăvârșirea este garantată
prin botezul creștin ortodox, ce îți conferă certitudinea mântuirii. Unii
reușesc să se refugieze sectar, izolaționist, raportat la comunitatea din care
fac parte, îmbrățișând diferite forme rigide de ritualism, formalism și
fundamentalism ale unei vieți bazate exclusiv pe modul de existență al formelor
fără fond, al mormintelor văruite, frumoase în exterior, dar pline de
putreziciune în interior (cf. Matei 23, 27). Desigur, aici este de datoria
păstorilor sufletești să corecteze aceste derapaje și să sădească în inimile
tuturor conștiința că sfânta noastră credință nu este doar o colecție de legi,
canoane, interdicții, obligații pe care trebuie să le bifăm dintr-o listă
lungă. Este mult mai mult decât atât! Este Întâlnirea și Calea totodată nu a
unuia singur, ci a întregii comunități euharistice cu Hristos cel înviat, prin
Duhul Sfânt către Tatăl Atotțiitorul.
Comunitatea, care își dezvoltă conștiința că fără
Dumnezeu nimeni nu poate face nimic (Ioan 15, 5), devine întocmai ca și cetatea
Sihar din Samaria și refuză să capituleze și să strige Mântuitorului „să plece
din hotarele lor” (Matei 8, 34), așa cum regretabil au făcut gadarenii din
ipostaza biblică din această duminică.
Dar mesajul principal, ce trebuie nu doar reținut,
ci aplicat în viața noastră cotidiană este acesta: să Îl rugăm pe Hristos să nu
plece din sufletele noastre, ci să rămână veșnic, dăruindu-ne mântuire
sufletelor și trupurilor noastre. Amin!
Autor:
† Vincențiu, Episcopul Sloboziei și Călărașilor – 28 Iulie 2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu