Suveranism, nu ceaușism!

Am observat în ultimii ani pe rețelele sociale, în presa online sau la anumite formațiuni civice sau politice o anumită nostalgie gregară și futilă după comunismul de tip ceaușist, însoțită de laudele de rigoare privind industrializarea, prosperitatea românilor de atunci și starea de demnitate și suveranitate a României conduse de cuplul dictatorial Elena și Nicolae Ceaușescu. Chestiunea această mă deranjează pentru că este manipulatorie și mincinoasă de la un capăt la altul. Am trăit personal acei ani de sărăcie, mizerie și lipsă de libertate cruntă, de la sfârșitul anilor `70 și `80. Desigur, țara nu trecea prin cruntul regim ”sovrom” dintre anii 1948 -1964, când am fost conduși de o clică sovietică consiliată de kominterniștii conexați la sfaturile directe și contondente de la Moscova, unde sute de mii de români au fost uciși sau trecuți prin gulag. Dar, și anii comunismului ceaușist au fost cumpliți și de o mizerie morală și economică aproape similară ca în obsedantul deceniu. Demagogia de astăzi de a modifica imaginea comunismului ceaușist prin nu știu ce recunoașteri de realizări ”epocale” nu sunt deloc adevărate. România lui Ceaușescu era o dictatură cumplită, în care lipsa libertății era sufocantă. Ca și copil și tânăr elev din cartierul muncitoresc Mănăștur din Cluj-Napoca am trăit din plin mizeriile unui regim în care o duceau bine doar cuplul dictatorial, o subțire nomenclatură comunistă cu magazine speciale și securiștii, împreună cu conducerea Miliției. Restul românilor eram doar niște neo-sclavi de pe plantația marxistă a regimului comunist.

Frica era indusă în oase de bastoanele milițienilor care cădeau pe tinerii din cartier, aleatoriu, doar dacă nu erai tuns sau erai auzit că ai spus un banc suspect cu Ceaușescu. Am trăit la propriu teama când prietenii mei erau duși cu Aro, o dubă albastră a Miliției cu zăbrele, și bătuți la secție, apoi tunși chilug pentru…nimic. Am trăit vremurile, da, în anii `80, când Daciile negre ale Securității treceau pe la blocurile din raionul 3 Mănăștur și ridicau indezirabilii regimului, inclusiv familia mea, în care erau amenințați cu moartea de securiști în fața copiilor care rămâneau singuri pe străzi. Azi, ei au pensii speciale și finanțează așa-zis mișcări de ”demnitate”. Erau vremuri, mai ales din 1980. când stăteam ore întregi noi, copiii la cozi imense de la trei dimineața pentru o pâine, un litru de ulei sau un kil de făină la magazinul din colț, ratând începutul școlii ca să putem cumpăra ceva de ale gurii. La carne se stătea la coadă de seara, cu scăunelul, toată noaptea. Am trăit vremurile când polonezii și ungurii ne aruncau pe jos tinerilor gumă de mestecat sau bomboane din trenurile internaționale în gara din Cluj-Napoca. Le era milă de noi sau din dispreț și noi le culegeam ”cadourile” de pe jos. Umilința era și la căminele cu arabi din campusul Hașdeu, unde din batjocură aruncau copiilor de la ferestre ciocolată sau cutii metalice cu suc. La acest nivel de sărăcie și înfometare ajunsesem noi românii într-un oraș ca și Clujul, capitala Transilvaniei. Seara ascultam cu burta goală Europa Liberă cu sonorul minim ca să nu fim raportați de turnători. Dacă te prindeau milițienii riscai o bătaie cruntă cu bastoanele și pierderea locului de muncă. Iarna în apartamente dormeam la 16 grade. Permanent mă durea gâtul sau urechea de la frig, iar medicamente nu se găseau în farmacii. Ceausescu ne spunea la televizor să mai punem o pătură pe noi. Seara pe străzile Clujului în beznă umblau milițienii cu cânii lupi și îi asmuțeau pe noi copiii sau pe trecători ca să ne bage în sperieți. Lucrurile acestea le-am trăit. Nu le-am visat ca nostalgicii de factruă securisto-comunistă de azi, care inventează planuri ceaușiște fantomatice la comanda unor generali SIE cu pensii speciale și conectați la banul public și privat. Toți copiii din micro-cartierul meu am mâncat banane abia la 18 ani. după 1989, iar o ciocolată Kandia de zahăr și cacao se mânca o data pe an, când primeau părinții pachetul de Anul Nou de la sindicat, că noi românii atunci nu aveam Moș Crăciun, și venea doar Moș Gerilă la pachet cu laudele pentru gânditorul și genialul conducător Ceaușescu și consoarta sa. Erau vremuri cenușii când un român obișnuit primea la doi ani pașaportul verde ca să poată merge până în Ungaria lui Kadar care aplica comunismul ”gulaș” ca să aducă ciocolată, Coca-Cola, brânză topită, gumă Lolek și Bolek. Când se reîntorcea o mamă din Ungaria, a unui prieten, la doi ani, toți copii din micro-cartier salivam la produsele occidentale provenite de la Budapesta. Pentru noi, Ungaria și Serbia erau Occidentul, iar blugii iugoslavi aduși din oserul de la Timișoara erau valută forte. La această stare de mizerie ne-a adus ceaușismul. Personal și ca și mine toți copii din micro-cartier mâncam o portocală o data pe an când veneau părinții cu pachetul de Anul Nou de la sindicat. Arahide vedeam numai în filme, abia după 1989 le-am simțit gustul, iar la ”Cartea Junglei” rulată prin săli murdare și pline de semințe invidiam pe maimuțele care îi mâncau bananele lui Mogli. Era o mizerie și o promiscuitate economico-morală de necrezut azi, iar într-un cartier de o sută de mii de locuitori ca Mănășturul în epoca de aur Ceaușescu nu s-a construit o singură Biserică. Noroc că ”pocăiții” cântau în sera de Crăciun pe străzi ca să auzim că există un Hristos la care trebuie să ne închinăm și care ne mântuiește. Dar nu am uitat penele de curent. Zilnice. Pentru treapta I sau a II la liceu am învățat la lumina lumânările în Cluj-Napoca, pentru că seara de la 18 până la ora 24 se lua zilnic curentul. Când am citit la lumina lumânărilor pe Goethe, atunci am înțeles ce este cu Faust, un adevărat comunist ceaușist. Da. S-a construit o școală nouă în cartier, Generală nr. 11  în care a trebuit să mai treacă doi ani ca să se zugrăvească, să se mobilize și să se introducă materialul didactic. Era ca un fel de școală țărănească cu privata în curte. Pe lângă școlile noi de azi ce par din RFG școlile comuniste erau doar betoane, fără suflet ca și regimul ceaușist. Nu am uitat cum în loc să facem școală, ca și soldații prin ploaie și frig, culegeam porumb, cartofi sau morcovi. Dacă nu făceam planul pe șir eram luați la bătaie de profesori, la rând. Sunt multe lucruri urâte pe care le-am trăit în comunismul ceaușist. Mi-ar trebui sute de pagini să le amintesc. Nu-mi este dor de el deloc, nu-s nostalgic, nu în primul rând că era un regim opresiv și mizer din punct de vedere moral și economic, ci pentru că era un regim fără Dumnezeu, fără speranță și fără libertatea de a trăi mai bine și te a mântui. Oferea zero sufletului românesc. Fără Hristos nu există suveranism și demnitate. Exodul după 1990 are rădăcini în ineficiența ceaușismului. Nu am uitat că aveam doar două ore de apă caldă la bloc pe săptămână, iar dacă doreai să faci o baie în afara programului de apă caldă încălzeai apa la butelia de gaz, la acare aveai dreptul doar o dată pe lună să primești. Fără gaz rămâneai zile întregi fără să gătești, iar la cele două ore TV erai îndoctrinat de cultul personalității lui Ceaușescu și geniala sa soție. Sincer nu îmi e dor…

Nu pot să uit că erau cenzurate absolut toate valorile naționale și cărțile fundamentale ale românismului Toate cărțile erau la fondul secret, la BCU. Marile realizări economice o fi fost poate câteva, dar prea puține, incongruente, și nu asigurau prosperitatea omului de rând. Doar activiștii, securiștii și milițienii profitau. Statistic eram tot printre ultimele țări din Europa, iar Ungaria și Yugoslavia le priveam cu admirație, iar azi aceste țări sunt în urma noastră. Să nu uităm că regimul economic ceaușist era energofag și falimentar. Nu reușea să ofere curent electric populației și un nivel de trai decent românilor. Pe lângă faptul că lipsa alimentelor era acută, România ajunsese un fel de Africa neagră a Europei. Jinduiam pe studenții arabi care creșteau capre în Orientul Mijlociu și aruncau dolari spre fetele noastre în marile orașe universitare unde cumpărau la shop delicatese, că noi românii nu aveam acces. Era o lume în care sectoristul, securistul și activistul de partid erau stăpânii unui popor de sclavi, care nu a avea acces la alimente, educație, cultură și religie. Era o mascaradă demagogică cu industria extraordinară a României. Nu era așa. Era prost construită – nu în totalitate – și și-a dovedit până la urmă falimentul. Chestiunea că noi eram cu demnitate și suverani pe vremea lui Ceausescu este o mare minciună. România era un stat integrat perfect în CAER-ul comunist european și în Tratatul militar de la Varșovia. Cam ce cânta Moscova, noi executam. Nu eram suverani și eram cu toții slugile cuplului dictatorial, sistemului de pensii speciale de atunci care răspundeau la comenzile Moscovei. Restul e manipulare și minciună de tip neo-marxist. Să fie clar suveranism nu înseamnă ceaușismul fără Dumnezeu pe care l-am trăit. Nu spun că azi e cu mult mai bine, dar desigur este un lucru cert că România din 190 de țări din lume este oficial conform statisticilor pe locul 38. Copiii mei au ce pune pe masă deși am același statut social ca și părinții mei din vremea lui Ceaușescu și nu învață la lumina lumânărilor ca să construiască socialismul multilateral dezvoltat. Ar putea fi și mai bine, desigur. Nu regret ceaușismul comunist, nu-mi fac vise cu planuri suveraniste care elogiază pe Ceaușescu și regimul securisto-comunist. De aceea o spun ferm că cine vine azi cu planuri de suveranitate de tip ceaușist este un nostalgic comunist sau poate o conservă a sistemului securisto-comunist de dinainte de 1989. Nu se poate construi suveranism fără suveraniști, fără românism, fără democrație și fără credință în Dumnezeu. Nu poate exista suveranism fără libertate și fără Hristos. În decembrie 1989 nu au ieșit românii, dincolo de manipulări, degeaba în stradă. Erau sătui ca și mine până peste cap de ceaușism. Cu poetul clujean Dorin Crișan am fost pe 21 și 22 decembrie 1989 pe străzile Clujului ca să cadă acest regim ticălos importat de la sovietici. Cine-l plânge să nu se numească suveranist, ci comunist.

Ionuț Țene