Se spune că aparențele înșeală! Probabil că este adevărat, n-am verificat și n-am de gând să verific! Flaviu Mihali îmi mărturisește mie și unei persoane dragi nouă, că scrie din timpul liceului și apoi a continuat cu această „îndeletnicire” în timpul studenției, unde a cunoscut oameni de litere remarcabili. Scrie poezie pentru că este pe sufletul lui. Poetul și editorul Flaviu Mihali, absolvent de-o facultate electrotehnică sau electronică, tangențială cu „inteligența artificială” pe care o desconsideră, ne mărturisea toate acestea pe drumul de întoarcere de la Târgu Lăpuș de la o Tabără literară organizată de doamna Valeria Bilț. Fascinant mi s-a părut în tot ceea ce a spus despre poezie! Oprim înainte de Cufoaia să își cumpere caș pentru cei trei copii ai lui. A cumpărat și doamna. Am cumpărat și eu. Revin la Flaviu Claudiu Mihali. În viață se bazează pe principiul „Nimic fără Dumnezeu”. Am scris toate astea ca un curriculum vitae scurt pentru cititorii lui.
„Gânduri sfâșiate de timp”, volum de poezie, editura
„Casa Cărților” Baia Mare, 2023, sunt pentru
autor: „Gânduri smulse din mine și așezate între paginile acestui volum” și sunt
dedicate: „Iubitei mele soții, Antonia, și băieților mei minunați Dragoș, Rareș
și Șerban” și reprezintă oglinda sufletului lui.
De altfel, poetul Gavril Ciuban, consătean cu
familia autorului și deci și cu el, afirmă: „Flaviu Claudiu Mihali are un fond poetic de acasă,
cu rădăcini trainice înfipte în zăpezile eterne ale Pietrosului cu ozonul lui
purificator. Poemele par a fi nimerite pentru a fi transfigurate artistic pe
pânză. Ele, poemele, dau socoteală de existența unei voci lirice mult mai
pronunțate, amprenta personală prinde contur, cantabilitatea omniprezentă
seduce lectorul și-l îmbie la meditație. Infuzia de lirism face casă bună cu
mesajul, zonele obscure ale subiectivismului sunt limpezite cu naturalețe. Vă
las pe dumneavoastră să străbateți hățișurile poemelor din prezenta carte și vă
asigur că veți găsi o oază de poezie.”
Volumul „Gânduri sfâșiate de timp” este bine
structurat, pe tematici, în două secțiuni mari: „Demers sentimental” (poezii
despre natură, în special) și „Printre cioburi de Ieri” (despre himerele și angoasele poetului).
În poezia „Autoportret” aflăm mai multe despre
autor, fiind „Ars poetica” din punctul meu de vedere. Poetul deplânge
efemeritatea și scurgerea timpului, își dă seama de condiția minusculă în
raport cu infinitatea Cerului: „Mă joc cu cuvinte ce smulse din mine mă
dor..../ Sunt un nebun rătăcit printre gânduri rebele,/ Pierdut în iubirea
rămasă obiect de decor/ Într-o compoziție cu suflet şi multă durere.//(...)
Sunt o himeră, un grăunte infim de nisip/ Scurs în clepsidra unui nestatornic
destin,/ Cenușa unui suflet incinerat, scrum risipit/ Către patru zări într-o
mare cu gust de pelin...”.
Într-o lume cu atâtea defecte, nedreptăți, într-o
lume nepăsătoare, Flaviu Claudiu Mihali își găsește alinarea în poezie:
„Stimulat de goliciunea îmbietoare a foii de hârtie,/ Netrădat de cuvinte-ncerc
să revin dintr-un chin ce nu se mai gată,/ Sperațe ucise odată, demult, renasc
iar în mine; o mie/ De silabe, cuvinte se-nșiră din nou cu puritatea de fată”
(„Cel mai iubit dintre poeți”).
În continuare este nemulțumit de strâmbătatea lumii,
de condiția umană, motiv pentru care în poezia „Printre cioburi de ieri” ne
vorbește despre faptul că „viața nu poate duce decât nicăieri” din care se
desprinde pesimismul și deznădejdea poetului și iarăși revine motivul timpului
scurt petrecut pe pământ: „Suspendat undeva între cer și pământ/ Mă caut prin
nisipul scurs din clepsidră,/ Strivesc capuri mereu crescânde de hidră!/
Crepuscul hrănit cu fiece taină din gând...(...) Calc în picioare Azi printre
cioburi de Ieri,/ Sunt plămadă de lut cu vise prospere!”.
Foarte multe metafore, axiome, ziceri, ce te pun pe
gânduri ca cititor, la fel ca-n poezia „Gânduri Sfâșiate de timp” în care
poetul Flaviu Claudiu Mihali ne descrie ce-i fericirea: „Ce-i fericirea, dacă
nu măsura suferințelor uitate,/ Lăsate la o parte, îngropate pentru o clipă?
Ce-i moartea,/ Dacă nu vameșul acela cu ochii întunecați ce-și ia partea/ Din vieți
hăituite de nisipul scurs în clepsidre stricate?// Ce-i dragostea dacă nu o
licoare ce se prelinge prin vene/ Otrăvindu-ne sângele ce duce fericire spre
inimi?”.
Motivul timpului ilustrat în poezia „Suspendat între
două secunde” evocă trecerea timpului cosmic în raport cu cel uman. Ciclitatea
fenomenelor naturale sugerează o perioadă efemeră pe când viața omului suferă
un destin implacabil, acest lucru întristează eul și el devine disperat căci presimte
întâlnirea cu sfârșitul, doar poezia putându-l salva de anonimat: „Oprit doar o
clipă, rămas suspendat între două secunde,/ Ceasul universului își continuă
mișcarea-n infinit/ Uitând de mine aplecat peste-un birou vechi de scris, de
unde/ Îmi iau un capăt de creion și-un petec de hârtie-ngălbenit”.
Tema războiului (inclusiv cel de lângă noi),
Revoluția din decembrie 1989 îl preocupă pe Flaviu Claudiu Mihali și are câteva
poezii în acest sens, dar cel mai mult m-a impresionat mesajul „Doamne, oprește
măcelul măcar în ziua nașterii Fiului Tău/ Căci cu sânge cumpără mulți din
copiii Tăi libertatea în piață,/ Lasă-l măcar pe unul din ei să scape până la
capăt cu viață!” („Lacrimi înghețate în decembrie”).
Poeziile de dragoste sunt închinate, firesc aș
spune, dragei soții Antonia, ca-n poezia „Clipa ce vine”: „Așa cum eu mă
îndrept mereu cu gândul la tine,/ Valuri zdrobite de țărm se întorc în brațele
mării./ Tu ești trecutul îmbălsămat de parfumul uitării,/ Ești prezentul
înrobit de timp, ești clipa ce vine!” ori „Peste tot ești tu, cu o prezență
atât de vie/ Că parcă simt în nări parfumul ca de trandafiri.// Al părului, al
pielii și al trupului tău.../ Mi-e dor să te îmbălsămez cu săruturi prea
dulci,/ Să te-amețesc, să te înnebunesc și tu să-mi zici că-s rău,/ Gemând cu
fața ascunsă-n pernă printre puf și fulgi,// În camera plutind parfumul fin de
iasomie...” („Poem nocturn cu parfum de flori”).
N-am vorbit încă despre poeziile scrise în stil
clasic, despre poeziile care descriu anotimpuri (vara în special), secvențe din
vacanțele autorului petrecute cu familia, despre aceste poezii care preamăresc
natura și te duce cu gândul, pe tine ca cititor, la niște tablouri de Paul
Gaugain: „Se-ntrepătrund în ceruri nouri blânzi/ de parcă-s doi îndrăgostiți
flămânzi/ de dor.// Și vânt adie-alene în eter/ miros de flori. Parfumu-i
efemer/ Că mor” („Sfârșit de vară”); „Alunecând în apus, ziua se cumpănește
spre noapte./ Clătinând iluzii, pe șevaletul cerului se întrepătrund/ Nuanțele
pastelate de roșu. În tabloul profund/ Timpul îngheață o clipă – îi aud
zgribulitele șoapte”(„rătăcit în liniștea serii”); „Complice, marea ne cheamă
spumos cu ecouri de val.../ Sirenă, cu corpul tău răpitor, îndemni la păcate!/
Mă topesc în ochii tăi, iubito, ca și apa la mal./ Mi-ești vară, mi-ești soare
în noapte, mi-ești fericire în toate!”(„Vară în suflet”).
Citind poemele și recitindu-le mi-am dat seama că
Flaviu Claudiu Mihali își exprimă eul
liric fără nici o reținere, își expune
personalitatea integral, își dezvăluie sentimentele sincere față de
soția care i-a dăruit trei „feciori”, iar poeziile ne arată un poet tumultos,
filosof uneori, cu trăiri extrem de intense, cu bucurii și tristeți, așa cum
este și viața noastră. Felicitări!
Gelu DRAGOȘ, UZPR
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu