„A făcut parte din generația de aur de scriitori care a reînviat poezia ce murise în perioada stalinistă. Avea un farmec care l-a făcut pe Nichita să se îndrăgostească subit de ea. Pe lângă talent și frumusețe, avea o inteligență artistică ce a făcut-o să scrie cărți speciale“, spune Mircea Dinescu despre Gabriela Melinescu.
„A fost un Chagall al literaturii, stilul fiind considerat ușor suprarealist“, o caracteriza editura Albert Bonniers Förlag.
În cartea sa „Scriitor în comunism”, Ștefan Agopian își amintește că „îți tăia respirația când o vedeai prima oară”. Și tot el povestește că, gelos și posesiv, pe vremea când era împreună cu Gabriela Melinescu, Nichita Stănescu o abuza pe tânăra poetă.
„Ca să fie sigur că n-o va pierde, îi lua cheile și o încuia în casă, uitând să se întoarcă, câte o zi, două. Într-o zi, a pierdut-o. Era în 1970“...
Ca să vedeți cum scriau adevărații scriitori în anii comunismului. De ceilalți nu are rost să ne amintim...
Numărul 23
Bolnavul de la numărul 23
spune că se simte din ce în ce mai bine.
Dar toți știm că va muri în curând.
Inventează cuburi de gheață gurile risipitorilor,
daruri despotice i se aduc pe rând:
o monedă cu pești, o soră frumoasă,
o maimuță clipind ca un copil,
căni aromate, un popor de stafii,
lămâi și borcane cu guri deschise febril.
Se ridică și mulțumește,
spune că se simte din ce în ce mai bine.
Mîine serbări, poimâine serbări,
pumnii ca două noduri ale corpului
atârnă galbene lângă mine.
Eu vă urăsc pe toți,
din mirosul nopții curge un câine,
uitându-se lung, nemairăbdând
ieri serbări, astăzi serbări, serbări mâine.
Din volumul „Interiorul legii” (1968)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu