Al. Cistelecan: Iritări și profanări

Aproape că și-a revenit la ale lui – după zilele de doliu din Înainte de venirea asteroidului (2022) – Alexandru Petria, așa că în Triaj prin sînge și valuri (Editura ”Tribuna”, Cluj, 2024) din intersecția iritării cu lehamitea, a misoginismului cu civismul și a exasperărilor cu senzualismul (în variantă – apăsat – macho) transmite acum. E o paletă de atitudini care toate își ostentează fermitatea și casanța, dar care adeseori se încaieră una cu alta iar ceea ce pornește ca un manifest cinic poate oricînd sfîrși într-un galant madrigal. Oscilațiile de stare și de atitudine sînt nu doar ample, dar și dramatice, astfel încît tensiunea fiecărei piese pare mereu în creștere pe fondul acestor contrarietăți ce produc un fel de anxietate a scrierii și un fel de urgență în mîntuirea cît mai degrabă a ceea ce e de spus. Un soi de scriitură repezită folosește Petria, clamînd tranșanța cu fiecare vers și dînd impresia că scrie cu furia străvechiului stil al lui Juvenal, înțepînd mînios hîrtia. O asemenea premisă iritată pretinde de bază un misoginism radicalizat și un entuziasm profanator ca retorică a exasperării (misoginismul e, firește, programatic, dar nu de puține ori stăvilit și abandonat în favoarea unei tandreți care, oricît ar fi de spinoasă, tot pledează favorabil pentru lume, ori măcar pentru ceva din ea). Dar în general Petria de virtuțile vituperanței și ale vitrionului englezesc se folosește, nu doar întărîtat de dezamăgirea civică și de deceptivitatea venită – pe ascuns, dar inevitabil – cu vîrsta, dar și predispus la ele de imaginația sa infamantă. Dacă această vocație ofensatoare a imaginației se mai și împletește cu exasperarea moralistă, Petria dă direct în expresionismul denunțului radical: ”cînd se aude moartea cum clefăie,/ tăcerea are resturi între dinți și pe piept,/ de fapt pe ea o asculți./ deficitul de omenie,/ dintre activități,/ împlinește rata fruntașă la profit./ plimbările cu capul/ vîrît în fund/ sînt o regulă,/ oamenii seamănă/ cu cercurile/ și se rostogolesc;/ și ce satisfăcuți se rostogolesc!” (Cercuri). Firește că exercițiile difamante sînt practicate metodic pe spectrul iluziilor umane, fie că e vorba de dragoste, fericire, rostul vieții ș.a., într-un fel de elan al maculării: ”cînd umbrele noastre ne trag ca niște cîrlige/ pe trotuarul borhotit de soare,/ ai impresia că dintr-o găină/ poți să faci friptură, ciorbă, șnițele/ și pește prăjit,/ cî nimic necunoscut/ n-ar cum să-ți șteargă clanțele ușii,/ într-o păguboasă insolență antropocentrică” etc. (Caută-te de fericire). Împotriva acestei ”insolențe” e pornit Petria în orice moment, dînd în vileag nu doar statutul precar al omului, ci și detracarea sa morală. De pe un piedestal de moralist vorbește Petria, predicînd ca un pamfletar dintr-un fel de paroxism al exasperării.

 Chiar și atunci cînd iritările își mai trag sufletul iar poetul pare dispus să încerce coarda nostalgică, nu se poate abține să nu-i creeze acesteia un cadru degradant ori să n-o omagieze prin detalii înjositoare: ”ții minte toamna/ cînd mi-ai pus o buburuză pe penis,/ iar pe buze se sărutau coniacul cu votca?/…/ iubito, ții minte buburuza și toamna alergîndu-și/ obsesiile de veștejeală și mucegai,/ ții minte toamna alergîndu-ne,/ iubito, ții minte dragostea?” (Ții minte dragostea?). Dacă nu vine memoria în sprijinul acestei ofensive difamante, vine negreșit imaginația, programată pe caricatural și grotesc. Nimic nu merită altceva decît irespect, irevențiozitate. Pînă și cerul: ”cerurile-s aliniate ca feliile/ în prăjitorul de pîine,/ două pe dimineață, tampoane pe stomacul gol,/ unul cu tristețe, celălalt cu avînt” etc. (Ceruri aliniate). Ce să mai vorbim de ”suflet”: ”și sufletele ca o ușă de toaletă scrisă cu carioca” (Suflete). Chiar dacă enunțul e imnic în fond, în aparență el trebuie să sune ca o insultă: ”sufletul e un fel de cîine,/ te latră și te rupe cînd nu te aștepți” (Însoțitorul imprevizibil). Soarta ne e, oricum, pecetluită din primul moment: ”cînd se naște copilul are burta plină de bere,/ arată nedumerit/ de instrumentarul obstretic,/ de fețele ca niște fluiere stridente ale asistentelor,/ prin creier i se plimbă colorate setările presei,/ știe deja cu ce tabără trebuie să chibițeze,/ că aici e pe trebuie,/ nu fiecare cu mustața proprie./ după bere vine și rîgîiala și/ spune: dacă plîngeți mai mult,/ vă pișați mai rar!” etc. (Bebelușul cu burta plină de bere). Inocența, dragostea, moartea chiar, toate sînt supuse unui tratament vexatoriu, dintr-un exces de dezamăgire și dintr-un surplus de iritare.

Această reducție infamantă a lumii e, desigur, o tentativă de exorcizare, o reacție de rănit. Iluziile călcate în picioare își fac, totuși, loc în partitura de fulguranțe împrăștiate prin volum (dar care, potrivit stilisticii de afront a lui Petria, se numesc ”jointuri”). Mai scapă cîte ceva acestei metodice maculări: ”ne trebuie o viață să învățăm/ că singurul lucru/ care nu se uzează/ este lumina”. Dar nici aceste chinezării nu trag spre diafanitate, ci tot spre o sugestie de agresivitate: ”în creștere,/ unghia lunii/ zgîrie cerul/ ca să curgă din el lumina”. Un sictirist care tînjește după puritatea luminii, dacă nu cumva după puritatea în sine, e Petria.

 

Autor: Al. Cistelecan

Sursa: revista Euphorion, nr. 2-3/2024