Evanghelia de Duminică: Diavolul nu își face niciodată prieteni, ci numai sclavi

DUMINICA A 23-A DUPĂ RUSALII (VINDECAREA DEMONIZATULUI DIN ȚINUTUL GHERGHESENILOR) LUCA 8, 26-39

În vremea aceea a venit Iisus cu corabia în ținutul Gherghesenilor, care este în fața Galileei. Și, ieșind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon și care de multă vreme nu mai punea haină pe el și în casă nu mai locuia, ci prin morminte. Văzându-L pe Iisus, a strigat, a căzut înaintea Lui și cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui!, fiindcă poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulți ani îl stăpânea; și era legat în lanțuri și în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era dus de demon în pustie. Și l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ți este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulți intraseră în el. Și-L rugau să nu le poruncească să meargă în adânc. Și era acolo o turmă mare de porci, care pășteau pe munte. Și L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; iar El le-a îngăduit. Și, ieșind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe țărm în lac și s-a înecat. Iar păzitorii, văzând ce s-a întâmplat, au fugit și au vestit în cetate și prin sate. Atunci au ieșit locuitorii să vadă ce s-a întâmplat și au venit la Iisus și au găsit pe omul din care ieșiseră demonii, îmbrăcat și întreg la minte, șezând jos, la picioarele lui Iisus, și s-au înfricoșat. Iar cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. Și L-a rugat pe El toată mulțimea din ținutul Gherghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinși de frică mare. Atunci El, intrând în corabie, S-a întors înapoi. Iar bărbatul din care ieșiseră demonii Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul, zicând: Întoarce-te la casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu. Și el a plecat, vestind în toată cetatea cât bine i-a făcut Iisus.

În pericopa de astăzi, pe de o parte, Îl vedem pe Hristos ca un Eliberator și Tămăduitor, iar, pe de altă parte, vedem mulțimea con­cetățenilor demonizatului, pe ghergheseni, „înfricoșați” de ceea ce văzuseră: vindecarea și eliberarea demonizatului. Mai mult decât alte vindecări, mai ales cele care îndreptau infirmități trupești, vindecarea demonizaților este mai mult decât o tămăduire: este prin excelență eliberare din robia duhurilor celor rele, care deveniseră stăpânii celor pe care-i chinuiau. Așa a fost și în cazul fiicei cananeencei, în cazul fiului lunatic, al Mariei Magdalena, cea care va deveni mai târziu mironosiță.

Vedem, așadar, puterea nemăsurată a lui Dumnezeu care, printr-un singur cuvânt, alungă demonii și descoperă neputința lor deplină în fața Mântuitorului. Totodată, mai vedem cât de distrugători pot fi demonii nu doar față de oameni, ci chiar și față de animale, iar în ultimul rând ne este prezentată, ca un avertisment, reacția necredincioșilor gadareni la această minune uluitoare – Dumnezeu ne lasă libertatea de a alege să-L urmăm sau, în mod tragic, să Îi cerem să plece.

Domnul Hristos împreună cu apostolii ajung în ținutul Gadarenilor, după un episod dramatic în care o furtună teribilă i-a îngrozit pe ucenici, în ciuda pre­zenței lui Iisus în fragila ambar­cațiune de pe Marea Tiberiadei (Luca 8, 24). Mântuitorul îi mustră pentru necredință, ară­tându-le că, atunci când El le este alături, nu au de ce să se teamă. După furtuna de pe mare, ucenicii se confruntă cu altă cumplită furtună, de această dată de natură duhovnicească, fiind întâmpinați de „un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte” (Luca 8, 27).

Omul este creat pentru Dumnezeu pentru a fi liber

Omul este creat pentru Dumnezeu pentru a fi liber și pentru a răspunde chemării Sale, iubirii Sale. Atunci când omul nu răspunde acestei chemări, pe de o parte, ratează întâlnirea cu Dumnezeu, iar, pe de altă parte, intră în cumplita robie față de tatăl minciunii și ucigașul de oameni. A treia cale pentru om nu există! Fie în comuniune cu Dumnezeu, fie în robie cu diavolul. În cazul demonizaților, vedem această robie în aspectele sale cele mai brutale, cele mai fățișe.

În cazul acestui om, părtășia cu puterile întunericului a dus la o triplă alienare: de societatea în care trăia – avându-și de acum locuința în morminte; de familie, trăind într-o solitudine sfâșie­toare, neavând o „casă”; și de sine însuși, ajungând la o pierdere ireversibilă a identității și o degradare cumplită a chipului lui Dumnezeu în om, renunțând și la cele mai elementare semne ale uma­nității, hainele.

Demonizatul era într-o condiție extremă, iar aceasta deoarece se afla sub robia nu doar a unui duh diavolesc sau a doi, trei, ci, așa cum vom afla în continuare, a unor legiuni întregi de duhuri rele. Cu toate că se afla sub stăpânirea completă a acelor legiuni, iată că acest suflet chinuit nu era ucis, așa cum ar fi putut cu ușurință să facă legiunile de diavoli, ci se afla ținut în această agonie zbuciumată. De ce? Ca să insufle groază omului și sentimentul de putere căreia nu i te poți opune.

Aceasta este „închinarea” pe care o cere diavolul de la om: spaimă și groază paralizantă, sentimentul neputinței. „Orice rezis­tență este inutilă” – ar putea fi ­rezumat mesajul transmis de legiunile de duhuri rele care ocupă și astăzi văzduhurile. „Nu are nici un sens să ni te opui” – ne transmit neîncetat prin purtătorii lor de mesaj aceste legiuni în toată vremea.

Atunci când demonizatul l-a văzut pe Mântuitorul, a strigat cu obrăznicie, dar și frică: „Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui”. Este uimitor să vedem cum demonii, plini de nebunie și obrăznicie, își recunosc destinul inevitabil (cf. Matei 25, 41), știind că vor fi aruncați în gheenă, dar totuși nu se schimbă. La fel, unii oameni, cuprinși de duhul potrivnic, știu cine este Hristos și cunosc poruncile Lui, dar refuză să se schimbe, iar frica lor nu este acea teamă de Dumnezeu care aduce înțelepciune (Pilde 1, 7), ci groaza unui suflet împietrit în necredință care se împotrivește îndreptării.

Rolul celui rău este de a dezintegra sufletul

Mai departe, atunci când Domnul l-a întrebat pe demonizatul din Gadara: „Care este numele tău?”, iar răspunsul primit este „Legiune”, vedem mai întâi cum demonii dezvăluie pierderea identității acestui om, deoarece în Sfânta Scriptură a fi numit (a primi un nume) înseamnă a avea o identitate personală și unică, creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Rolul celui rău este tocmai acela de a distruge această unicitate, de a dezintegra sufletul și de a-l împinge într-o existență fără „cămin” – în deșertul demonilor, departe de stabilitatea și relațiile pe care le avem ca ființe umane și cu Cel de Sus. Această stare de dezintegrare profundă este semnul clar că nici o persoană nu poate rămâne întreagă și echilibrată dacă îngăduie, sub orice chip, părtășia cu întunericul. Orice „alianță” cu răul, fie ea voluntară sau involuntară, conduce la divizare interioară și exterioară, fragmentare deplină și în cele din urmă la o derivă inevitabilă înspre abisul răutății. Fiindcă diavolul nu are prieteni, ci doar sclavi și cel care consideră că poate să fie în sfera de influență a celui rău (prin magie, vrăjitorie, adicții de tot felul, cârdășie cu lumea interlopă, exploatare a semenului și multe altele) și să rămână întreg se înșală amarnic!

Apoi mai vedem cât de importantă este Taina Spovedaniei, Taina Mărturisirii, Taina Pocăinţei. Odată verbalizat cu pocăință, răul își pierde puterea. Leacul pentru această otravă a sufletului, acest monstru cu multe capete care ne amenință sufletele, îl reprezintă pocăința sinceră și profundă, rugăciune neîncetată și post, primirea Sfintelor Taine. Doar așa putem scăpa de înșelăciunile antihristice ale demonilor necurați. Așa cum spune Mântuitorul, „acest fel de demoni nu iese decât prin rugăciune și post” (Matei 17, 21). De aceea, Sfânta Biserică a rânduit posturile de peste an, întărite cu rugăciuni stăruitoare şi neîncetate, ca arme duhovnicești împotriva puterilor răului și unelte de luminare şi sfinţire a sufletului în lupta pentru mântuire.

Fără îngăduința lui Dumnezeu, îngerii căzuți nu au nici o putere

Domnul Hristos, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, a permis ca demonii să intre în porci pentru a ne arăta că fără îngăduința lui Dumnezeu îngerii căzuți nu au nici o putere asupra creației sau a omului. În al doilea rând, demonii, paradoxal, admit existența vieții de după moarte, un adevăr pe care mulți dintre noi îl negăm sau îl punem la îndoială, întrebând: „Cine s-a întors de acolo să ne spună?”. Iată că diavolul, martor al adevărurilor veșnice, chiar dacă împotriva interesului său, recunoaște realități pe care noi, creștinii, le ignorăm adesea. El admite existența iadului, recunoscând adâncurile ca loc al chinului veșnic. Apoi, în al treilea rând, îngăduind demonilor să intre în turma de porci, Mântuitorul îl arată pe Satana ca fiind „tatăl minciunii” (Ioan 8, 44). Părintele Nicolae Steinhardt merge mai departe și afirmă că cel rău este și tatăl iluziilor – „pentru că are putere numai asupra imaginii deviate, numai asupra erorii, numai asupra esenţei corupte; prinţul spaimelor. Pentru că înfiorător este să vezi că de fapt te afli închis – angajat (angajat înseamnă şi năimit, tocmit ca slujitor) – într-o uriaşă construcţie şubredă, greşită, care nu poate să nu se prăbuşească, asemenea unui castel din cărţi de joc” (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, pp. 97-98).

De fiecare dată când păcătuim și urmăm dorințele noastre în locul poruncilor lui Dumnezeu, ne înstrăinăm de adevăr. Hristos nu doar că l-a vindecat pe omul demonizat, dar a adus judecată asupra celor care creșteau porci, încălcând legea iudaică, arătându-le greșeala. În loc să vadă în această faptă un prilej de îndreptare și eliberare, oamenii au reacționat cu teamă și respingere, concentrându-se doar pe pierderea lor materială.

Omul păcătos fuge asemenea lui Adam

De multe ori, păcatul creează în sufletul omului o stare asemănătoare cu cea a crescătorilor de porci din ținutul Gadarenilor. Omul păcătos, în loc să alerge la Hristos cu credință și nădejde de mântuire, fuge și se ascunde, asemenea lui Adam în grădina Edenului, după cădere. El încearcă să se ascundă nu doar de Dumnezeu, dar și de sine însuși și de ceilalți, refuzând confruntarea cu propriile păcate. Astfel, el trăiește o dramă interioară, o suferință tăcută, alegând să rămână în ­mizeria păcatului, în loc să găsească eliberare și pace în brațele lui Hristos. Aceasta este capcana păcatului: în loc să ne împingă spre pocăință, adesea ne aruncă în izolare și disperare.

În contrast cu cei care au fugit când au văzut puterea lui Dumnezeu, ne putem aminti de o altă întâmplare, când cineva și-a văzut păcatul, dar nu a fugit, ci a mărturisit cu curaj. Sfânta Fotinia, femeia samarineancă de la fântâna din Sihar, după ce Domnul i-a arătat că îi cunoaște toate păcatele, nu s-a ascuns, ci a fugit în cetate și a proclamat: „Veniți, vedeți un om care mi-a spus toate lucrurile pe care le-am făcut: nu este acesta Hristosul?” (cf. Ioan 4, 29). Ea a reacționat cu dragoste și credință, devenind întocmai cu apostolii.

Dar crescătorii de porci, văzându-și profitul pierdut, au fugit nu din dorința de schimbare sau propovăduire, ci pentru a-și apăra interesele materiale, raportând superiorilor lor pierderea lor ilicită. Ei au văzut puterea lui Dumnezeu, dar s-au temut, pentru că nu voiau să își schimbe modul de viață. Hristos cere de la fiecare dintre noi o transformare profundă, o schimbare esențială, iar cu­noașterea Sa necesită o reacție – să acționăm în conformitate cu Lumina pe care o primim prin credință și prin Botez!

Care este efectul vindecării demonizatului? Care este efectul atingerii harului lui Dumnezeu de un suflet chinuit? „Au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus.”

Viaţa creştină începe prin recunoaşterea smerită a harului primit

Vedem în Evanghelie cum omul eliberat de legiunea de demoni stă acum la picioarele lui Hristos, îmbrăcat și cu mintea limpede, recunoscând cu adâncă mulțumire minunile pe care Dumnezeu le-a săvârșit pentru el. Așa începe viața creștină: printr-o recunoaștere smerită a harului primit și o dorință de a rămâne în prezența Domnului.

Totuși, să nu uităm că există un pericol ascuns despre care Domnul ne avertizează în alt loc din Evanghelia după Luca: pericolul unui suflet curățit, dar care nu își trăiește pocăința. „Când duhul cel necurat iese din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, şi, negăsind, zice: Mă voi întoarce la casa mea, de unde am ieşit. Şi, venind, o află măturată şi împodobită. Atunci merge şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, locuieşte acolo; şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi” (Luca 11, 24). De aceea, omul eliberat de păcat are datoria de a începe o viață de virtute, de a păstra harul primit și de a trăi în ascultare față de Hristos, în Sfânta Sa Biserică.

„Şi L-a rugat pe El toată mulţimea din ţinutul Gherghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare.”

Cât de șocantă este reacția concetățenilor săi! Cât de diferit ar fi trebuit să fie răspunsul oamenilor din Gadara! Ei ar fi trebuit să se bucure și să-I ceară Domnului să rămână cu ei, așa cum au făcut samarinenii când Sfânta Fotinia le-a vestit despre Hristos. Dar în loc să fie recunoscători pentru eliberarea lor de păcat, crescătorii de porci au văzut doar pierderea materială. Domnul nu le-a distrus viețile, ci doar acel lucru care îi ducea la pieire, dar ei au refuzat darul Vieții adevărate.

Robia faţă de Mamona are adesea un aspect deghizat

De multe ori robia față de stăpânitorul acestei lumi, cum Îl numește Mântuitorul, față de Mamona, nu este atât de fățișă. Are un aspect deghizat. Deseori, preaiubiții mei, se prezintă chiar în chipul cucerniciei, iar atunci avem de-a face cu un duh antihristic, ce imită viclean originalul. Este o robie față de cele ale lumii. Așa se explică reacția gher­ghesenilor. Ei sunt „înfri­coșați” de libertatea pe care o aduce Hristos. De posibilitatea de a se rupe de robia față de Mamona și față de toate vicleniile acestei lumi. Într-un fel, gherghesenii au intuit că Mântuitorul nu doar a performat o vindecare a unui sărman bolnav. Acolo a fost mai mult, mult mai mult: o biruință asupra întunericului, asupra minciunii, asupra rău­tății. Iar ei nu voiau să facă parte din acest război nevăzut. Nu voiau să-și schimbe viețile, să se rupă de legăturile, atașamentele care-i țineau prizonieri în această lume.

Sfântul Ioan Evanghelistul afirmă: „Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu. Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele. Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească” (Ioan 3, 18-20).

Adevărul este că mulți nu înțeleg, dar, mai grav, cei mai mulți nu vor să înțeleagă. Cunoaș­terea implică responsabilitate, iar odată ce înțelegi adevărul, trebuie să faci pasul următor: să acționezi în conformitate cu el. Oamenii, chiar și cei care se numesc creș­tini, se tem de această responsabilitate, pentru că schimbarea cere efort și re­nunțare la comoditatea păcatului. De multe ori, încercăm să ascundem adevărul de noi înșine, pentru a evita con­secințele acțiunii bazate pe acea cu­noaștere. Aici vedem impor­tanța Tainei Spovedaniei. Este ușor să ne ascundem păcatele adânc în noi, dar în fața unui duhovnic, când suntem provocați să le mărturisim, devenim conștienți de ele în mod real. Când suntem sinceri și avem suficientă rușine să nu ascundem ceva în fața lui Dumnezeu și a preotului care este martorul Său, Domnul ne descoperă ce este cu adevărat în neregulă cu noi. Spovedania nu este doar o verbalizare a păcatelor, ci și o cale de a ne trezi conștiința și de a începe procesul adevăratei pocăințe, adevăratei vindecări.

Mântuitorul le-a oferit acestor oameni o a doua şansă

În cele din urmă, deși fostul demonizat dorea să-L urmeze pe Hristos, vedem că Domnul i-a cerut să rămână în acel loc și să mărturisească ceea ce Dumnezeu a făcut pentru el. El a devenit astfel un apostol în mijlocul celor care-l cunoșteau. În Atotmilostivirea Sa, Mântuitorul le-a oferit acestor oameni o a doua șansă. Deși reacția lor inițială a fost de teamă și respingere, omul vindecat, trimis să mărturisească minunile lui Dumnezeu, ar fi putut, în timp, să aducă lumina credinței în inimile lor. Sfântul Serafim de Sarov spune: „Dobândește pacea și mii de oameni din jurul tău se vor mântui”. Aceasta este nădejdea creștină: că nimeni nu este definitiv pierdut, oricât de împietrit ar părea la început.

Să nu ne înfricoșăm de libertatea în Hristos! Să îndrăznim să-I urmăm, cu deplină încredere, până la capăt. Dumnezeul nostru este Dumnezeul iubirii și al libertății. El nu silește și nu forțează pe nimeni. „Cine voiește” își ia crucea și îi urmează lui Hristos. Cine voiește! Vedem însă că în lume nu este așa. În lume există o continuă luptă de subjugare a omului de către om și de extindere a robiei lui Mamona. Uneori, această luptă este mai insidioasă, mai perfidă, mai ascunsă. Alteori, cum este în zilele noastre, această luptă este pe față, din ce în ce mai pe față. Nu uita, scump frate și scumpă soră, că ești slobod/slobodă în Hristos. Nu uita că ești fiu și ești fiică a luminii. Nu uita că ai părtășie cu Maica Domnului și cu sfinții! Nu uita că libertatea ta a fost plătită cu sânge, și încă Sângele cel preasfânt al lui Hristos. Să rămânem, așadar, în libertatea Mântuitorului!

 

Autor: † Macarie, Episcopul ortodox român al Europei de Nord – 20 Octombrie 2024