Marin Sorescu și culorile Nordului

                                                 de Gheorghe Pârja

Pilda lui Nichita Stănescu de a veni în Maramureș i-a convins și pe alți confrați să descopere Nordul. Scriitorul, poetul, dramaturgul de excepție și eseistul redutabil, Marin Sorescu, se numără printre cei care au urcat pe drumul țării, în sus. Nu uit a spune că a fost și un pictor inovator și un excelent prozator. Marin Sorescu s-a născut în ziua de 29 februarie, 1936, în localitatea Bulzești, din Dolj. A marcat poezia românească cu o bornă care nu se răstoarnă. Răzvan Voncu îmi atrage atenția că Sorescu are, în ipostaza de critic, și darul frazei pregnante, chiar memorabile. Nu voi cutreiera cărțile de critică literară, nici dicționarele pentru a vă convinge că Marin Sorescu este un mare scriitor. Care a răzbit cu greu în această altitudine. La început, cum se cuvenea, l-am știut eu pe el. Șocul enunțului dintr-o poezie soresciană a tulburat generația mea: Eminescu n-a existat! Și ne-a plăcut mult rezolvarea lirică. Că tot cosmosul românesc enumerat în poem trebuind să poarte un nume: i s-a spus Eminescu! Și alte poeme de excepție, care au spart monotonia, de pe partea de răsărit, a poeziei românești. Cu „Vărul Shakespeare” și cu „Iona”, dramaturgia noastră urca pe o scenă inedită.

În vremea mea bucureșteană, cu Marin Sorescu am avut relații de salut respectuos. Până într-o zi, în care criticul literar Laurențiu Ulici, bun prieten de-al meu, m-a pus la masa scriitorului. Așa am cunoscut un om așezat, care prețuia vorba spusă, și curios de lumi care nu-i erau cunoscute. Cum era pentru el, atunci, Maramureșul. Pe acest fond l-am invitat să-l cunoască, cât se poate, în câteva zile. Reședința invitației au fost Serile de Poezie „Nichita Stănescu” de la Desești. Era în anul 1987. Atunci mi-a spus că îl prețuia mult pe Nichita. A venit într-o companie selectă. Erau Angela Marinescu, Laurențiu Ulici, Marin Mincu, Ion Iuga, Stelian Vasilescu. Am ajuns și la Sighetu Marmației, la celebrul recital de poezie și muzică, susținut de Mircea Belu și Sorin Postelnicu, care a dat de furcă autorităților de atunci. A fost calificat periculos, și al doilea spectacol a fost suspendat. Da, era cu gesturi și poeme mai libere.

Marin Sorescu tocmai scăpase de sub lupa meditației transcendentale, gruparea drastic sancționată de partidul de atunci. Dar nu a ezitat să apere valoarea recitalului sighetean. La Desești, s-a simțit în largul lui. A susținut, în fața unei săli pline, un recital de poezie pe care-l aud și acum. A vorbit cu oamenii, le nota cuvintele într-un carnet. A apreciat muzica din Maramureș. Seara, a petrecut cu oamenii satului. A scris în cartea de onoare a manifestării: „Am venit și eu să colind stelele, atât de limpezi peste Desești și să mă vindec de toamnă cu descântecul lor.” Am rămas într-o legătură apropiată. Așa am fost la Cluj-Napoca, la o lansare de carte a lui Marin Sorescu, invitat fiind de autor, care era și ministru al Culturii. În seara aceea, la agapa prietenească, i-a venit vestea că i-a fost acceptată demisia din funcția ministerială. Marin Sorescu a râs, dar nu ne-a spus ce era în sufletul lui. A fost ultima întâlnire cu Marin Sorescu. Nu uitase seara de la Desești. Ba, dimpotrivă, a ținut să împărtășească asistenței impresii din satul de pe Mara.

Apoi s-a îmbolnăvit. A dictat poezii până în ultima zi a vieții. Am coborât în București să-l conduc pe ultimul drum. Era în 8 decembrie, 1996. La Biserica Spiridon, era un șir lung de oameni, pentru ultimul salut pământesc. Când tocmai eram pe treptele bisericii, cu poetul Cezar Baltag, ieșea prietenul comun Tudor Gheorghe. M-a întors din drumul spre catafalc, sugerându-mi să-l păstrez în memorie așa cum l-am cunoscut în Maramureș. Am înțeles, și am urmat, apoi, convoiul funerar până la cimitirul Bellu. I-am rămas un cititor credincios. Anul trecut, în cadrul unui proiect literar, o poezie a lui Marin Sorescu a fost afișată, în metroul londonez, unde a stat o lună. Din ultima călătorie în America, m-am ales cu o carte incitantă, apărută la o editură din New York. Este vorba de volumul: „Marin Sorescu, în anticamera NOBEL,” ediție româno-engleză, scrisă de Ion Jianu, cu o prefață de Eugen Simion și o postfață de George Sorescu, fratele poetului.

Este pentru prima dată când se aduc argumente că poetul era pe lista râvnitului premiu literar, care lipsește literaturii române. Sunt reproduse, din presa străină, texte despre valoarea operei soresciene. Sunt înlăturate legendele, zvonurile în legătură cu nominalizarea lui. Ziarul „Sunday Times” din 1984 scria: „Sorescu a fost deja nominalizat ca unul dintre posibilii primitori ai Premiului Nobel.” Ar fi fost laureatul Nobel care a recitat în sala Căminului cultural din Desești. După Nichita Stănescu, care a avut și el parte de a fi oprit la poarta Nobelului. Este unul dintre marii scriitori ai literaturii române, care au spiritualizat Maramureșul. Și-a muiat penelul sufletului și pana scriitoare și în cerul Deseștiului.

Care este și Nordul liric al marelui scriitor. Așa am știut să facem dintr-un sat, un univers liric național, cu reverberații europene. Cu Marin Sorescu urcând calm pe Ulița Bisericii din Desești. Da, Nordul lui Marin Sorescu!