Poetul Dumitru Buțoi ne dă întâlnire la „Spitalul de îngeri”

Personalitate complexă, licențiat în Științe juridice, ziarist cu vechi state în presa națională și regională (Timișoara), vicepreședinte UZPR Timiș, poet și realizator de antologii literare, Dumitru Buțoi a tipărit volumul de poezii „Spitalul de îngeri”, editura „Castrum de Thymes” Giroc al prietenului Daniel Luca, anul trecut, explicând gestul și demersul său astfel: „33 de poeme, o cifră dumnezeiască, scrise ca semn de prețuire pentru oamenii care fac minuni și cărora le suntem datori cu o mare de iubire și mulțumire sufletească.” Așa cum ne putem da seama, autorul a trecut printr-o perioadă grea a vieții, o lună de zile fiind pacientul Spitalului Clinic „Prof. dr. Theodor Burghele” București, în echipa coordonată de dr. George Daniel Rădăvoi, medic urolog. Am putea spune, pe drept cuvânt, salvat din ghearele morții de către echipa Domniei sale. Tot Dumitru Buțoi mărturisește cititorilor: „O carte scrisă cu lacrimi de durere din durere/Într-un timp în care am fost încătușat în tăcere!”

Volumul este structurat pe două capitole: „Îngerii din umbră” și „Dumnezeu vorbește cu noi”, titluri care trasează linia și tematica poemelor, unde suferința, boala, trecerea timpului, efemeritatea, dar și speranța, bunătatea, credința, mama, poezia sunt subiectele principale abordate de poet.

Primul poem un „Ars poetica” ni-l dezvăluie pe autor, ni-l prezintă metaforic. Despre efemeritatea omului pe pământ vorbește prin simbolurile acesteia, cum ar fi fluturii sau roua dimineții: „M-am născut/ La marginea pădurii/ dintre fluturi/ Solidar cu firul de iarbă/ înmiresmat de rouă/ Și locuiesc în liniștea din șoapte/ Unde-nfloresc săruturi/ Și cerul se despică-n două/ mă cert/ și mă împac cu Dumnezeu/ în fiecare zi, în fiecare noapte!” („La marginea pădurii dintre fluturi”).

Următorul poem ne prezintă suferința, care devine „O colivie în care,/ Fluturii dezaripați, învață să zboare!” („Suferința”), dar există întotdeauna și „Speranța vieții”, pentru că nu-i așa „Speranța moare ultima”: „Acolo unde timpul/ Se măsoară/ În unități de durere/ Vise nevisate/ Și strigăt fără sfârșit/ Femei și bărbați/ Îmbrăcați în alb/ Veghează în tăcere/ Tămăduirea/ Trupului aproape răstignit!” și se dorește a fi un poem-omagiu adus celor îmbrăcați în halate albe, fiindcă sunt: „...speranța vieții/ Perpetuată-n existența noastră”. Când suntem bolnavi, cu un picior spre celălalt tărâm și „Plânsul unei mame” devine mai puternic, aproape strident: „Și țipătul zidit în liniștea din șoapte/ Și dacă-n ochii mei căprui/ Mai deslușiți/ cristalul unei lacrimi umane/ e-un semn/ că sunt al tuturor/ și-al nimănui sunt tot ce-a mai rămas/ din plânsul unei mame!”

Pentru oricine întâlnirea cu spitalul este un inconvenient, fiindcă spitalele sunt locurile unde ai neplăcerea să te întâlnești cu moartea mai ușor: „La poarta spitalului de îngeri și de fluturi/ Unde mâine nu vor mai înflori săruturi/ Înfiorat aștept/ să vină noaptea să merg la culcare/ ca un copil obosit de (ne)somn/ și (ne)visare” („La Poarta Spitalului de Îngeri”).

Când ești bolnav și urmează să fii pus pe masa de operație devii „Singur în Singurătate”, ești „Prizonierul Spitalului de Îngeri”, te transformi în  „Copacul desfrunzit de cuvinte”, ai statutul de „Pacientul obosit”, „Pacientul neliniștit” dar există speranță, există o nouă zi în care răsare soarele și pentru tine. De remarcat faptul că la poetul Dumitru Buțoi optimismul este la purtător, nu se dizolvă, dimpotrivă, devine mai puternic și un aliat al său: „...și mă trezesc înfiorat, într-o scoică,/ îmbrățișându-mă cu marea,/ și bat cu lacrima din lacrimile mele/ la poarta unui alt anotimp/ Peste care va înflori (ne)uitarea/ Și orologii de apă cu limbile de lut/ Vor bate pe zare,/ zorii unui nou început!” („Zorii unui nou început”).

Capitolul II începe cu poemul care-i dă și numele iar faptul că pacientul se apropie de Dumnezeu prin rugăciune îl face mai încrezător în reușita operației, fiindcă poetul Dumitru Buțoi e convins de faptul că: „Și Dumnezeu/ e trist și obosit de-atâta moarte/ Pe pământ/ Și s-a retras în casa din Rai/ Și totuși/ vorbește cu noi prin pădurea de șoapte/ Prin sfânta rugăciune/ Prin cerul de lacrimi și icoane/ și pacea din cuvânt!” („Dumnezeu vorbește cu noi”).

Pentru autor poezia este un medicament necesar alături de medicamentația primită de la specialiști, acești „îngeri” aflați în antecamera lui Dumnezeu: „Trăiesc generic/ Într-o lume de-ntuneric/ Și nimeni nu știe/ în lume ce se întâmplă/ când eu/ abia mai respir/ la aparat/ și-mi scriu poemul/ cu pistolul la tâmplă/ și Dumnezeu e supărat!” („Trăiesc generic”).

Pacientul, bolnavul, muribundul, poetul Dumitru Buțoi are încredere deplin în bunătatea Creatorului, pe care- consideră medicul suprem fiindcă spre deosebire de ceilalți: „Doar Dumnezeu/ știe și înțelege suferința noastră/ și El ca și mine/ am ajuns cu tristețea la apogeu/ și dincolo de zare/ obosită de zbor s-a oprit pasărea măiastră/ cântă și plânge pe umărul meu/ ca-ntr-un cortegiu cotropit de suspinare!(...)/Dumnezeu mai ține/ planeta-n echilibru/ și este vindecător în toate!” („Văzduhul de lacrimi”).

Nepăsători uneori cu propria ființă, prea atenți la mersul lumii acesteia, într-un stres continuu, uităm un lucru esențial spus de Jim Rohn: „Ai grijă de corpul tău, pentru că este singurul loc în care va trebui să trăiești.” Aceasta este ideea poetică a întregului volum, cu poeme scrise de Dumitru Buțoi de parcă ar fi ultimul, ceea ce sporește valoarea intrinsecă a fiecărui vers. Un volum mic ca dimensiune, dar de o valoare incomensurabilă ce ne amintește de anii grei ai pandemiei și Covidului 19.

Am să închei și să concluzionez cu spusele lui Daniel Luca din prefața cărții: „Suferința răzbate din fiecare vers, însă vine însoțită de credința în Dumnezeu și de încrederea în trimișii Lui pe pământ, acești îngeri care sunt medicii devotați, plini de bunăvoință și compasiune, dar și adevărați profesioniști.” Felicitări și multă sănătate!

                                                    

                                                                        Gelu DRAGOȘ, U.Z.P.R.