Evanghelia de Duminică: Gesturi de viață cu valoare veșnică

DUMINICA A 22-A DUPĂ RUSALII (BOGATUL NEMILOSTIV ŞI SĂRACUL LAZĂR) LUCA 16, 19-31

Zis-a Domnul: Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porții lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi, în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie! Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că tu ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, iar Lazăr, asemenea, pe cele rele; şi acum aici el se mângâie, iar tu te chinuiești. Şi, peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca aceia care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiți în casa tatălui meu, căci am cinci frați, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe proroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraame, ci, dacă cineva dintre morți se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de proroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morți.

În textul Epistolei către Galateni, citit la Dumnezeiasca Liturghie, Sfântul Apostol Pavel ne vorbește despre „făptura cea nouă”  (Galateni 6, 15). Scopul întregii iconomii a lui Dumnezeu este de a-i da posibilitatea omului să devină făptură nouă.

Drumul pe care îl parcurge omul în viața lui personală, ocaziile pe care Dumnezeu i le scoate acestuia înainte de-a lungul vieții sunt tot atâtea momente în care Creatorul dialoghează cu omul prin cuvinte, evenimente, persoane, fapte etc. Acestea îi oferă omului ocazia de a-și scruta propria viață, de a se cunoaște pe sine însuși, de a radiografia propriul său parcurs și de a privi toate acestea din perspectiva providenței lui Dumnezeu, a luminii dumnezeiești transfiguratoare și a chemării la viața veșnică pe care Acesta o adresează omului.

Asemenea Sfântului Apostol Pavel, care dobândește o nouă înțelegere a vocației și drumului său în viață datorită experienței întâlnirii lui cu Dumnezeu pe calea Damascului, putem și noi la rândul nostru înțelege că Ziditorul ne oferă ocazia, de fiecare dată când întâlnim o persoană sau participăm la un eveniment, să adâncim înțelegerea vieții noastre în legătură cu El, să o îndreptăm și să o așezăm pe făgașul care ne poartă prin transfigurare spre El și spre Împărăția cea veșnică. Spune Sfântul Apostol Pavel că nimic nu este mai important ca devenirea întru făptura cea nouă, adică persoana care reflectă în viața proprie chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Bogatul avea prea multe preocupări şi griji

În Evanghelia de la Sfântul Apostol și Evanghelist Luca, citită astăzi, se vorbește despre parabola pe care Mântuitorul Hristos o prezintă ascultătorilor Săi. Un om bogat petrecea în fiecare zi în desfătări și petreceri, bucurându-se de darurile lui Dumnezeu revărsate asupra lui, fără însă a se îngriji de semenul său. Aproapele lui era un om sărac pe nume Lazăr, care pătimea din cauza bolii sale și din cauza sărăciei. Deși era la poarta casei omului bogat, acesta nu-l vedea de prea multele preocupări și griji lumești. Numele bogatului este anonim, dar pe cel sărac Hristos îl cheamă pe nume – Lazăr.

Fericitul Augustin, comentând acest pasaj, spune: „Iisus a trecut sub tăcere numele omului bogat, dar a menționat numele omului sărac. … Nu fi surprins. Dumnezeu a rostit cu voce tare ceea ce era scris în cartea Sa. … Vezi, Dumnezeu, care trăiește în cer, a trecut sub tăcere numele omului bogat, pentru că nu l-a găsit scris în cer. El a rostit numele omului sărac pentru că l-a găsit scris acolo” (Omilia 33A.4 în Vechi comentarii creștine asupra Sfintei Scripturi/ Noul Testament III. Editor general Thomas C. Oden, InterVarsity Press, Downers Grove, Illinois, SUA, 2003, col. 1, p. 261).

Deja înțelegem din cuvintele Fericitului Augustin că tot ceea ce poate părea neimportant în ochii oamenilor aici, pe pământ, cum este cazul săracului Lazăr, este important înaintea lui Dumnezeu și în perspectiva Împă­răției cerurilor. De aceea, este de mare însemnătate pentru noi, oamenii, să privim cu atenție tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru și să acordăm atenție persoanelor și situațiilor pe care le întâlnim pentru că ele sunt ocazii de a descoperi privind cu ochii și înțelegerea izvorâtă din lucrarea harului și comuniunii cu Dumnezeu, cum El dialoghează cu noi prin intermediul realității din jurul nostru. Acest lucru ne poate ajuta să câștigăm viața veșnică.

Bogatul îl vede pe acest sărac la poarta sa în fiecare zi. El ar putea să-i ușureze suferințele prin ajutorul pe care i l-ar putea oferi, dar nu o face. O fac animalele din jurul săracului care arată mai multă solidaritate și compătimire pentru el, prin apropierea pe care o dovedesc față de cel suferind și sărac.

Fiecare zi este o ocazie și pentru omul bogat și pentru cel sărac să dobândească veșnicia, fiecare în felul rânduit de Dumnezeu: cel bogat prin a face milostenie și prin mulțumirea adusă lui Dumnezeu pentru acest lucru; cel sărac prin primirea acestei milostenii și prin mulțumirea adusă lui Dumnezeu pentru ea. Viața omului este un dialog permanent cu Dumnezeu și între oameni. Dobândirea vieții veșnice se face prin dialogul cu Dumnezeu și între noi înșine, prin cuvânt și faptă.

Legătura vie între viaţa de aici şi cea veşnică

Hristos în această parabolă ne arată că este o legătură adevărată între viața și faptele de aici și viața veșnică și răsplata care ne va fi dată acolo. Există o corelație între viața de aici și cea de dincolo, între lumea de aici și cea veșnică. Nu este între cele două nici continuitate perfectă, pentru că viața de aici este afectată de păcat față de cea de dincolo, dar nu este nici complet desprinsă de ea pentru că ambele includ persoana noastră în stadiul pământesc aici sau transfigurat de făptura nouă în cea de dincolo.

Și bogatul, dar și săracul își sfârșesc viața aici și o primesc pe cea de dincolo, însă fiecare după faptele făcute: bogatul departe de Domnul din cauza lipsei lui de participare la harul și dragostea lui Dumnezeu pentru aproapele; săracul Lazăr, în sânul lui Avraam, aproape de Dumnezeu, datorită asumării suferinței în boală, smereniei și răbdării sale în greutățile vieții.

Din răspunsul pe care bogatul îl primește de la Avraam la rugămintea de a-i ușura suferința setei și văpăii, înțelegem cât de importante sunt faptele noastre în viața pământească și cât de mare este distanța ontologică, calitativă, a vieții de sfințenie și a celei de păcat. Prăpastia neiubirii, a lipsei de fapte bune, de dragoste și atenție față de cel de lângă noi, este una care odată creată, nu mai poate fi desfiin­țată de om. Esența ei, prăpastia despre care vorbește Avraam, înseamnă lipsa harului și prezenței lui Dumnezeu în viața și faptele omului care nu iubește. Acestea, adică harul și dragostea lui Dumnezeu, nu pot fi înlocuite cu nimic, căci ele sunt atribute ale lui Dumnezeu. Omul nu le poate crea prin sine, post-factum. Doar Dumnezeu, izvorul lor și a toate, poate schimba lucrurile prin dragoste și iertare.

Pe parcursul vieții învățătura și exemplele Sfintei Scripturi sunt oferite tuturor spre folos în vederea schimbării vieții. La cererea bogatului ca Avraam să-l trimită pe săracul Lazăr în casa tatălui său, la frații lui, pentru a nu ajunge și ei în suferință ca şi el, acesta îi răspunde că întreaga Sfântă Scriptură cu învățătura și exemplele ei – Moise și prorocii – au fost și sunt tuturor oferite spre folos. Este suficient să te apropii, să citești și să urmezi îndemnurile pe care ei le oferă pentru a începe schimbarea vieții, pentru a deveni făptura cea nouă. Dumnezeu a pus totul la îndemâna noastră pentru a deveni chip și asemănare a Lui.

Patriarhul Avraam a lăsat totul pentru o făgăduinţă

Mântuitorul Hristos dă exemplul lui Avraam în această parabolă, ne spune Sf. Grigorie de Nissa, pentru un motiv: „Acest patriarh a fost prima persoană pe care o știm, care a ales speranța bunurilor ce aveau să vină, preferându-le bucuriei de moment. Fiind lipsit de toate cele ce le avea la începutul vieții lui, trăind printre străini, el a căutat spre bogă­țiile viitoare privind dincolo de suferința vieții prezente”  (Părinții Bisericii 58, 232-34, University of America Press, Washington, D.C. Catholic, 1947, col. 2, p. 261).

Avraam devine exemplul înstrăinării de lucrurile imediate, de confortul și atașamentul de lume, de împătimire, prin trăirea vieții lui în perspectiva cuvântului și făgăduinței lui Dumnezeu.

Fericitul Ieronim, comentând pasajul despre Moise și proroci, spune: „Nu înțelegi ceea ce Avraam spune? Faci bine să aștepți pentru Cel ce va învia din morți, dar Moise și prorocii proclamă faptul că El este Cel care va învia din morți. Hristos, în fapt, vorbește prin ei. Dacă îi asculți pe ei, Îl auzi pe El” (Despre Lazăr și cel bogat 86 în Părinții Bisericii 57, 208, Catholic University of America Press, Wa­shington, D.C., 1947, col. 2, p. 264).

A asculta cuvintele Drepților Vechiului Testament, ale prorocilor, ale Sfintei Scripturi, înseamnă a asculta cuvântul lui Dumnezeu. Ei toți au vorbit din inspirația lui Dumnezeu despre învierea din morți a Domnului Hristos. Ei toți au simțit în cuvintele rostite suflarea prevestitoare a evenimentului învierii lui Hristos, temelia vieții noastre veșnice. Aceste cuvinte au pregătit poporul ales de-a lungul timpului ca să-L poată primi pe Fiul lui Dumnezeu născut după trup din Fecioara Maria, singurul care putea desființa blestemul morții și dărui viața veșnică.

La cea din urmă cerere, bogatul vorbește despre puterea exemplului învierii cuiva care poate schimba viața fraților săi. Mântuitorul, prin acest exemplu, prezintă înainte de vreme chiar exemplul vieții Sale. Omul, din cauza păcatului și căderii, a îndepărtării lui de firescul exis­tenței în Dumnezeu, chiar dacă i se va arăta cineva înviat din morți, este foarte posibil să nu se schimbe mult. O vedem nu numai în viața dușmanilor Mântui­torului, a mai marilor templului în timpul vieții pămân­tești și chiar și în viața ucenicilor Lui după înviere – cu femeile miro­nosițe, cu Sfinţii Apostoli Petru și Ioan, cu Luca și Cleopa pe drumul spre Emaus, cu ucenicii pe malul Mării Galileii. Toți au avut nevoie de ceva timp să se dumirească după întâlnirea cu Hristos cel înviat. Toți au avut nevoie de frângerea pâinii, de părtășia ei și de inspirația Sfântului Duh pentru a-L recunoaște deplin pe Mântuitorul Hristos și pentru a se întări și continua misiunea de vestire și mărturisire a Evangheliei și pentru întărirea Bisericii.

Să fim pildă pentru ceilalţi prin credinţa şi fapta noastră

Întâlnirea cu diferiți oameni de diferite condiții, trăirea anumitor evenimente, citirea Sfintei Scripturi sau a altor texte importante, a vieții sfinților, sunt tot atâtea ocazii de a ne apropia de Dumnezeu, de a ne cunoaște pe noi și propria vocație din perspectivă dumnezeiască și de a-I vorbi Domnului prin cuvânt și faptă. Avraam îi aduce aminte bogatului în răspunsurile sale ocaziile pe care acesta le-a neglijat, pe care le-a ignorat sau nu a vrut să le vadă din cauza lucrurilor prea mărunte sau neimportante cu care și-a umplut viața. Acestea l-au împiedicat să vadă lucrarea lui Dumnezeu în aproapele său și legătura ei cu sine. Cuvintele lui Avraam ne aduc aminte de esența vieții noastre. Ca zidiri ale lui Dumnezeu, suntem chemați să ne transfigurăm viața, să întrupăm în ea sfin­țenia și virtuţile datorită lucrării harului lui Dumnezeu.

Drumul vieții fiecăruia dintre noi are un parcurs care se întrepătrunde cu cel al altora, dar toate aceste drumuri nu se întâlnesc și se întretaie în mod întâmplător. Ele ne ocazionează întâlnirea cu cei de lângă noi, spre folosul nostru și al lor, prin ajutorul pe care îl putem acorda. În felul acesta devenim ceea ce este Hristos Domnul, un exemplu de bunătate, de dragoste, de atenție, de milostivire, de compasiune și de răbdare. Toate aceste întâlniri și evenimente ne pregătesc și ne șlefuiesc personalitatea în vederea asemănării din ce în ce mai mult cu Fiul lui Dumnezeu. Ele ne ajută să împlinim vocația noastră adevărată, aceea de a deveni fiii și fiicele lui Dumnezeu.

De aceea, să privim la toți cei pe care îi întâlnim sau la evenimentele la care participăm, din perspectiva drumului pregătitor care ne poate schimba progresiv viața prin credință și har, pentru a deveni semeni ai lui Hristos.

Oricâte minuni s-ar întâmpla în jurul nostru, oricâți oameni sfinți am vedea, oricâte cuvinte cu putere multă am auzi, fără această atenție și golire de sine, spre a primi persoana pe care Dumnezeu ne-o trimite ca mesager al Lui în viața noastră, care are nevoie de ajutor spre sporirea noastră duhovnicească, este puțin probabil să dobândim mântuirea și viața veșnică.

Iată cum, prin exemplul simplu al parabolei de astăzi, înțe­legem importanța responsa­bilității noastre creștine în această viață pământească, a rolului relațiilor umane, a dragostei și atenției față de aproapele, dar și rolul credinței și faptelor bune în dobândirea vieții veșnice.

Devenind făptură nouă, dobândim cetățenia Împărăției veșnice. Nu mai suntem străini şi locuitori vremelnici, ci împreună cetățeni cu sfinții şi casnici ai lui Dumnezeu. Suntem zidiți astfel pe temelia apostolilor şi a prorocilor, devenind locaș sfânt, piatra cea din capul unghiului fiind Însuși Iisus Hristos (Efeseni 2, 19-22).

 

Autor: † Ioan Casian, Episcopul Ortodox Român al Canadei – 03 Noiembrie 2024