Ana Dorița Dobrican se confezează liturgic, duios și intim

Am primit de ceva timp volumul de versuri „Spovedanie”, editura „Cromatica” Baia Mare, ediția a II-a, revizuită și adăugită, dedicat în memoria soțului ei Dumitru Dobrican, autoare Ana Dorița Dobrican din Coruia.

Volumul este structurat în patru părți: partea întâi având mottoul: „E geamăt, e chin,/ E cântecul păsării Spin,/ Sunt doruri ce dor mereu,/ Sunt lacrimi din sufletul meu” cuprinde poezii scrise și dedicate memoriei soțului; partea a doua având mottoul „Trecând printre amintiri/ Și reculegeri, sentimente/Infimele-mi rugări/ Spre Tine merg, Părinte!” are poezii religioase adresate  lui Dumnezeu pentru persoanele dragi plecate prea devreme la Domnul, dar și poezii patriotice; partea a treia având mottoul „Rămânem toți în amintirea/ Acelor încărcați de dor...” cuprinde poezii dedicate prietenilor, urmașilor, iar  această carte va fi un document scris al trecerii autoarei pe acest pământ; partea a patra având mottoul „Ieri ploua, azi e senin/ Mâine s-ar putea să ningă/ Noi doar admirăm trecând/ Anotimpuri ce se schimbă” cuprinde pasteluri, poezii care preaslăvesc și cântă natura.

În prefața sintetică scrisă de prof. Elena Petrovan se afirmă: „În aceste pagini, poezia își regăsește funcția sa de bază, aceea de a alchimiza prin artă sentimentele de durere, de dor și angoasa separării sufletești. În vers clasic cu accente de neoromantism în tematică, autoarea își deschide poarta sufletului și dezvăluie realitățile sale interioare, aducând tribut unei vieți la granița între tradiție și modernism, într-un spațiu mioritic, cultivând valori primordiale. Aceste versuri rămân un testament dedicat urmașilor și o confesiune către sufletul plecat în eternitate, sperând într-o regăsire printre stele”.

Volumul începe cu poezia „De am fi” dedicat soțului cu care a fost căsătorită timp de 49 de ani, cu care a avut trei copii, care la rândul lor i-au dat patru nepoți și un strănepot. Dorința ei este de a fi împreună, indiferent de ipostaza în care s-ar afla: „De am fi iarăși împreună/ Eu aș fi vânt și tu, furtună,/ Tu poate tunet, și eu ploaie/ Eu snop, tu legături de paie.// Eu aș fi nor, și tu zăpadă,/ Tu, stele mici, eu, lună pală,/ Tu, râu zglobiu și jucăuș,/ Eu, marea care și-e culcuș.//De vrei să fii un falnic fag,/ Eu, plop sau ce ți-e ție drag./ Și dacă te prefaci în stâncă,/ Eu, peștera cea mai adâncă.// Un foc de-ai fi pe lângă drum/ Eu, jar nestins sau poate fum./ Oricum vei fi, în orice ceas/ În gândul meu, tu ai rămas”. Se poate observa cu ochiul liber că nu vede viața decât împreună, în orice ipostază bărbatul este cel puternic, dă încredere și siguranță. Vom observa și în alte poezii ale Anei Dorița Dobrican respectul canonic al autoarei față de soț, care o inspiră „din veșnicii”, motiv de-a trimite „Scrisoare spre infinit”: „ O, de-aș avea cum scrie/ Din pașii mei o poezie,/ Atâtea aș avea de spus,/ Dar viața asta nu-i de-ajuns.//Poate-ntr-o altă viață viitoare,/Voi scrie lumii o scrisoare,/Voi pune dor, voi pune drag/ Și lacrimi multe, un șirag”.

Pentru poeta  din Coruia „prea multă iubire te doare” („Picături de iubire”), dar în același timp „iubirea-i veșnică, nu moare” („Pierduți pe cale”) și se resemnează cu gândul că „Durerile și chiar tristețea/ Au fost lăsate-n lume/ Ca să simțim iar frumusețea/ Dorului meu de tine.” („Dorul de tine”). Pentru Ana Dorița fiecare aniversare este o lungă așteptare iar dorința de a se reîntâlni cu soțul drag devine tot mai greu de suportat: „Te-am așteptat o zi întreagă/ Și încă, dragule, te-aștept!/ Tot n-ai sosit, deja e seară/ Sau pasul tău e mai încet?!// Chiar dacă-i noapte poți veni/ Știi ușa sufletului meu/ Deschisă e, noapte și zi/ Și eu te-aștept mereu” („Aniversare”).

Discursul liric este a unei poete cu o „Inimă bolnavă” ce a vărsat o ”Vale de lacrimi”, are „Un geamantan de vise”,  caută „Sensul Vieții” – „Schimbând decorul” și așteptând „Binele de acasă”  crede în „Cuvântul” scris: „Pierdută am fost în universuri/ Te căutam pe tine!/ Acum te-am regăsit în versuri/ Și tu ești lângă mine.//(...)//Tu, pumn de fier și braț călit/ Ce sprijină pământul!/ Te las acum c-ai obosit,/ Odihnă-ți dea Cuvântul!”.

În partea a doua a cărții, Ana Dorița Dobrican trece la o altă tematică, la fel de sensibilă și intimă, cea religioasă: „Isuse, azi îți dăruiesc/ Cununa mea de gânduri,/ Că Tu din har dumnezeiesc/ De ani și ani ne mângâi.// Ne mângâi, drag și bun Isuse,/ Doar Tu ne mai iubești/ De două mii de ani pe cruce/ Tot pentru noi te chinuiești” („Cununi și rugăciune”).

Sărbătorile sunt ținute cu sfințenie de autoare, așa cum a fost povățuită de părinți și bunici, așa cum ne îndeamnă Sfânta Scriptură: „Acum de sărbători, Preasfinte,/ Îngăduie ca pasul meu/ Să meargă lângă Fiul Tău,/ Învrednicește-mă, Părinte!// Învrednicește-mă să șterg,/ O lacrimă sau stropi de sânge/ Chiar dacă inima-mi se frânge,/ Îngăduie-mi și eu să merg.//Învrednicește-mă pe drum,/ Și îngăduie, sub crucea grea/ Să pun o mână, mâna mea/ Să pot durerile să-I curm.// Învrednicește-n suferință/ Puțin doar crucea să-i ridic/ Și îngăduie-mi să Îți dedic/ În lacrimi slaba mea credință” („De Paști”).

Pe lângă aceste poezii religioase, confesionale, sincere, Ana Dorița Dobrican  ne surprinde cu câteva poezii patriotice, amintind în versurile ei de adevărații eroi ai neamului: Decebal, Basarab I, Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare și Sfânt ori Vlad Țepeș și criticând actuala clasă politică formată din demagogi și vânzători de țară: „De patrioți e plină țara/ Și mulți se bat cu pumnu-n piept,/ Dar oare câți ar fi în stare,/ Să-și pună viața pe tapet?// Tot mulți declamă teatral/ Ce ar fi-n stare ei să facă,/ Și mândri stau pe piedestal/ Când mult mai bine ar fi să tacă!// Vorbesc și mult, vorbesc și tare/ Promit și luna de pe cer,/ Mai fac greșeli gramaticale,/ Nu ar conta. E efemer.// Aș aduna armata țării/ Condusă de cei înțelepți,/ Să pună azi toți demagogii/ Să stea-n poziție de drepți” („Dacul”).

Partea a treia a volumului începe cu poezia „Testament” și este închinată copiilor ei: „M-am împărțit în mici fărâme/ De iubire și de dor,/ După asta ce-mi rămâne?/Sunt un simplu călător!//(...) Dacă-o să vă bată gândul/ Și nu-ți ști unde mă port/ Căutați-mă-n pământul/ Cel cu flori și plin de rod.// Dar de jalea vă răpune/ Și nu-ți ști unde aș fi/ Voi gândiți-vă la mine/ Și la cel ce mă iubi!”.

Partea ultimă a volumului „Spovedanie” ne arată o altă latură a poetei Ana Dorița Dobrican, iubitoare de natură și drumeții. Întâlnim un univers alecsandrian, coșbucian în care „personaje” devin : ploaia, vântul, rândunica, pasărea de noapte, vrăbiuțele, pusta, iedul, râul, luna, toamna, ceața, roua, brazii, iarna, fulgii de nea și pădurea: „Pădurea e a noastră toată/ Când mai străbatem pas cu pas/ Cărările de altădată/ Ce-n urmă au rămas.// Cât mai departe ne urcăm/ Sau văi cât mai adânci/ Noi repede cutreieram/ Atunci când eram prunci.//Acum, când mergem la plimbare/ Ne cheamă nostalgia/ Și poate că din întâmplare/ Ne facem terapia.” („Pădurea”).

Profesoara Valeria Bancoș, pe ultima copertă a cărți, concluzionează: „Scriind cu dragoste despre dragoste, autoarea ne dăruiește o poezie a trăirilor sale la pierderea unei ființe iubite, a imaginilor regăsirii într-o altă dimensiune, o poezie a credinței și a suferinței, dar și una a speranței ascunsă în savurarea, uneori nelipsită de umor, a clipei.”

Deși inegale ca valoare, poeziile Anei Dorița Dobrican surprind plăcut prin sinceritatea mesajului transmis, prin melodicitate și versul clasic. Ele sunt asemeni unor confesiuni la preot iar titlul este cât se poate de potrivit, „Spovedanie,  și se pot citi cu ușurință. Cred că frecventarea unui cenaclu literar, ascultarea părerilor celor avizați și abia apoi tipărirea volumului i-ar fi adus plus valoare și ar fi fost benefică în activitatea ulterioară. Îi doresc succes!

Gelu DRAGOȘ, UZPR