Democrația suspendată în România! Până când?

Am publicat atâtea lucruri ciudate care s-au întâmplat după ce Curtea Constituțională a anulat alegerile din primul tur al prezidențialelor, încât pot să afirm cu tărie că scopul principal a fost acela de-al stopa pe candidatul Călin Georgescu să ajungă președinte! Pentru că nu face parte din sistem!

De ce s-a dorit acest lucru? Simplu! Klaus Werner Iohannis să poată dormi liniștit în continuare în Palatul Cotroceni, să nu fie desecretizate sumele pe care le-a cheltuit cu ajutorarea Ucrainei în războiul cu Rusia și nu în ultimul rând, sumele cheltuite în cele două mandate cu avioanele de lux pentru excursiile de pe tot mapamondul, începând cu Egiptul, continuând cu Zanzibar, Kenya, Tanzania, Capul Verde, Senegal și nu în ultimul rând Japonia, Singapore, Emiratele Arabe Unite, Brazilia, Chile, Argentina.

Revenind la alegeri, pe 12 ianuarie se organizează un mare miting la București în favoarea salvării democrației în România. E trist că după 35 de ani, Uniunea Europeană și Statele Unite sunt cele două entități care dirijează cine să fie președintele României. Și se dorește un președinte supus, atent la doleanțele marilor puteri (imperii) care doresc să ne „jupoaie” de vii, să fure în liniște marile bogății pe care le are țara noastră.

V-am prezentat în linii mari ce s-au întâmplat cu alegerile furate pe 6 decembrie 2024, adică dreptul constituțional al celor peste 15 milioane de alegători cu drept de vot. În acest sens conferențiar univ. dr. Claudiu Tufiș, afirma: „A avut acțiuni care să fie vizibile pentru întreaga populație, să se vadă că statul își face treaba. De aceea vedem percheziții, arestări, toate transmise în mass-media și la televizor. Așa reacționează statul: tratează doar efectul, nu face nimic – cel puțin vizibil – pentru trata cauza reală a acestor probleme”.

Deci, dragi votanți, toate scenariile văzute la TV și-n mass-media și alte rețele de socializare precum „Tik-Tok-ul”, cu Potra care dorește să organizeze o lovitură de stat (cu ce? cu pistolul cu bile?!, cu trei oameni lângă el?), cu Georgescu legionar și pro rus, cu „Căcărău” candidat al coaliției (doar prelungirea șederii la Cotroceni a președintelui ilegitim), etc, sunt doar acțiuni de-a muta centrul atenției de la adevăratele și gravele probleme ale statului de drept, dreptul de a vota și a fi ales! Așa că dragi români, mitingul din 12 ianuarie mi se pare binevenit! Să-i trezească pe cei din guvern, din servicii și pe credulii români, atât din țară cât și din diaspora! Sus nația română!

                                                                   Gelu DRAGOȘ, UZPR 

De ce postim în ajun de Bobotează?!

Darurile duhovnicești și bucuria nespusă a întâlnirii cu Mântuitorul Hristos continuă și prin proslăvirea Botezului Domnului – numit atât de frumos de înaintașii noștri Teofania ori Boboteaza.

Bucuria sărbătorilor continuă! Am călătorit duhovnicește la Betleem și ne-am închinat Pruncului Sfânt asemenea magilor de la Răsărit. Ba mai mult, ne-am primenit peștera sufletelor noastre și l-am  primit pe Sfântul Copil chiar în taina ființei noastre. Am colindat și am primit colindători, aducând prin colind fior sfânt de cântare cerească; a opta zi  am fost martorii când Maria, Maica Sfântă, a plinit rânduiala legii și a pus numele Iisus odorului ei. Deopotrivă, am asistat la cumpăna dintre ani, cu sufletele pline de emoție la întâlnirea timpului cu veșnicia, participând la un „revelion„ cu totul excepțional, priveghind cu Dumnezeu, cel ce a făcut vremurile și stăpânește veacurile. Darurile duhovnicești  și bucuria nespusă a întâlnirii cu Mântuitorul Hristos continuă și prin  proslăvirea Botezului Domnului – numit atât de frumos de înaintașii noștri Teofania ori Boboteaza.

Se pare că anul acesta nu vor fi viscole și geruri năprasnice ca odinioară, când poporul credincios trebuia să înfrunte suflarea viforului ca să ajungă în sfintele locașuri pentru a se împărtăși cu aghiasma mare. Dealurile ninse, florile de gheață, lumina mohorâtă a lui ghenar dădeau sărbătorii  alura de poveste. Chiar dacă anul acesta cerul nu va voi să cearnă peste noi ninsori, iar luna lui ghenar va fi neașteptat de generoasă cu temperaturi pozitive,  slava și măreția praznicului nu suferă știrbire căci este o sărbătoare de reînnoire a botezului nostru, prin care  a început relația veșnică de viață și iubire cu Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Boboteaza aduce bucurie în viața noastră și pentru că noi prăznuim arătarea Domnului în lume la vârsta de 30 de ani, după ce în taină, în ascultare și rugăciune a crescut și S-a sfințit în firea Lui pământeană, pregătindu-Se pentru lucrarea mântuitoare. Praznicul Teofaniei sau arătării Domnului în lume, ne mai bucură și  prin faptul că odată cu trupurile sfințim prin aghiasma mare și casele, fântânile, pământurile, gospodăriile noastre, locurile de muncă, mașinile cu care ne deplasăm, spațiile în care ne desfășurăm activitățile cotidiene.Prin aceasta sfințire se bucură toată făptura, arătând că Dumnezeu nu este doar biserică, ci prezent pretutindeni. O veche zicală românească spune că „omul sfințește locul”. Cum îl sfințim, oare? Insul înstrăinat de Dumnezeu nu poate sfinți nimic. Duhul Domnului prezent în om sfințește și binecuvintează tot ce-l înconjoară. Numai în măsura în care năzuim să ne sfințim viața noastră prin legătura nezdruncinată pe care trebuie s-o avem cu izvorul vieții și al sfințeniei, cu Dumnezeu, vom reuși să împlinim vorba din bătrâni.

Înainte de luminatul praznic al Bobotezei, în ajun, Biserica a rânduit zi de post, chiar dacă aceasta este zi de duminică, marți sau joi sau orice altă zi din săptămână. Deja am auzit voci nedumerite. Cum să fie harți miercuri sau vineri, iar duminică, marți ori joi să fie ajunare? Unii, mai inventivi, chiar au „oferit” o alternativă… amuzantă, ca să nu-i spun altfel: să ținem post miercuri sau vineri, când e dezlegare la mâncăruri de dulce, în contul postului din ajunul Bobotezei și… ar fi mai la îndemână. Vă închipuiți că este o înșelare. În Ortodoxie nu sunt valabile astfel de „tranzacții” ori schimburi de zile, de postiri. Chiar dacă pentru unii ar părea curios să țină post aspru în altă zi în afară de miercuri sau vineri, rânduiala trebuie respectată și, ca să o putem împlini, ar trebui să și înțelegem de ce Biserica a prevăzut această zi de postire în ajunul Bobotezei? Ziua de 5 ianuarie are o semnificație aparte căci este premergătoare unei mari minuni pe care Dumnezeu a făcut-o cu omul, după Nașterea Mântuitorului Hristos cu trupul. Este vorba de faptul că omul își va pune mâinile pe creștetul Domnului, a Creatorului său. Și cum să nu postim într-o astfel de zi, pregătindu-ne pentru excepționala întâlnire dintre Creator și creatură! Mai postim și pentru că în ajunul Bobotezei se oficiază slujba Aghiasmei Mari, cu care preoții merg pe la casele credincioșilor și le sfințesc. După rânduială trebuie să gustăm din apa cea sfințită, or acest lucru nu-l putem face decât în stare de post și rugăciune, de ajunare. Acest post de o zi este rânduit de Biserică și pentru a  ne reculege duhovnicește ca să înțelegem cât mai deplin iubirea lui Dumnezeu, Cel în Treime închinat, față de noi oamenii. Desigur, postul din ziua premergătoare Botezului Domnului, are o vechime foarte mare fiind păstrat din secolele IV-VI, când catehumenii se pregăteau să primească botezul. După ce erau botezaţi, puteau să participe pentru prima dată la Liturghia credincioşilor şi să se împărtăşească cu dumnezeieștile merinde.

Dacă ajunul Bobotezei va cădea de luni până vineri inclusiv, pravila bisericească prevede post aspru sau chiar negru. Se ajunează până la ceasul al IX-lea, după care se consumă doar fructe și legume uscate ori fierte, fără untdelemn. Dacă ajunul va cădea în zi de sâmbătă ori duminică, atunci nu se mai face ajunare totală ci, după Sfânta Liturghie și slujba Aghiasmei Mari se pot consuma bucate gătite și cu untdelemn.

 

Sursa: NapocaNews

Bietul șomer Somnorilă...

Un sondaj operat telefonic pe 28-29 decembrie 2024, din așa-zisa inițiativă a unei casei de sondare, a ajuns rapid pe masa PSD.

Rezultate: Georgescu 49 %, Antonescu 17%, Nicușor Dan 14%, Șoșoacă 7%, Lasconi 6%, Funeriu 3%, Alți candidați 3%. Desigur că e doar poza momentului, care confirmă însă că Georgescu s-a consolidat, iar Crin nu decolează electoral.

Sondajul reprezintă o bornă de discuție serioasă pentru candidatura acestuia din partea coaliției PSD-PNL-UDMR fiind un scor sărit cam departe de 25% pentru fostul șef liberal intrat în adormire politică de aproape un deceniu.

Un lucru absolut normal în situația de față. Primul semnal important legat de Crin, a fost sceneta de pe TIK-TOK jucată recent de către Ciolacu și Simonis, unde pesediștii nu puneau la cale planuri spre

a-l face președinte pe Crin, ci depănau amintiri despre forța electorală a PSD, subminată de voturile date din „greșeală” lui Simion ca să ajungă în turul doi cu Ciolacu.

Nu știm ce va fi. Se poate întâmpla ca firava coaliție de guvernare să renunțe la susținerea candidatului Crin Antonescu, lipsit total de șanse și speranțe de a ajunge să urce scările Palatului Cotroceni. Ar proceda corect, ca să nu afle lumea cât de slabă e de fapt.

Da, e adevărat, nu știm ce va fi sau ce ar putea fi. În schimb știm sigur că nici măcar 10% din votanții tradiționali ai PSD nu vor aplica ștampila în buletinul de vot pe dreptunghiul liberalului Crin Antonescu.

Au și ei mândria lor și, mai ales, amintiri pe care nu le pot uita...

C.L.

Aforismul zilei - Giacomo Leopardi

 

Religia sau nevoia stringentă a omului de Transcendent (4)

 

(Elemente de filosofia religiei)

 

         II.Argumente pro și contra privind existența lui Dumnezeu

         Socotind că numai rațiunea poate depăși subiectivitatea simplei experiențe, atât filosofii (de la Platon încoace), cât și teiștii au elaborat în decursul timpului patru categorii de argumente raționale în favoarea existenței lui Dumnezeu, fiecare cu variantele din interiorul său: argumentul teleologic, moral, ontologic și cosmologic.  La aceste patru argumente consacrate din filosofia religiei, consider că trebuie să-l adăugăm pe cel metalogic, termenul „metalogic” vizând în acest caz ceea ce există dincolo de puterea de înțelegere a minții omenești.

 

            1)Argumentul teleologic (teleos=scop, plan) pornește de la formidabila ordine și precizie matematică din microunivers și macrounivers: mișcarea electronilor în jurul nucleului și a planetelor în jurul centrului (de pildă, Pământul este situat taman la distanța optimă față de Soare în ceea ce privește asigurarea condițiilor necesare de lumină, căldură și apă pentru viață, se rotește în jurul lui cu circa 107.000 km/oră, singura viteză potrivită pentru contrabalansarea atracției solare și menținerea planetei pe orbită și în fiecare 24 de ore execută o rotație completă în jurul axei sale înclinată cu 23,5 grade,  ceea ce determină regularitatea apariției zilei și nopții), extraordinara complexitate a celulei vii (conține până la 200.000 de miliarde de molecule), uluitoarea organizare a stelelor, gazelor și altor materiale cosmice în universuri insulare numite galaxii (Calea Lactee, bunăoară, numără peste 100 de miliarde de stele) și a galaxiilor în roiuri de galaxii (unii astronomi presupun că în Univers ar exista circa 100 de miliarde de galaxii, distanțele dintre galaxiile unui roi fiind, în medie, de ordinul unui milion de ani lumină), toate aceste stupefiante mase cosmice pentru mintea umană, rotindu-se neîncetat în jurul unui nucleu central și totul (văzutele și nevăzutele) supunându-se legii divine de-a se deplasa în spațiul necuprins, întru realizarea planului stabilit încă de la Facere de către Arhitectul infinit inteligent al acestei lumi.

            Forma cea mai populară a argumentului teleologic îi revine lui William Paley (1743-1805), arhidiacon de Carlisle și filosof al religiei. În esență, acesta se prezintă astfel: Dacă cineva găsește pe câmpul gol un ceasornic și întrucât ceasornicul este proiectat, va trage concluzia justă că n-a apărut din întâmplare, ci că a fost conceput și executat de un ceasornicar. În mod analog, dacă privim la proiectul mult mai complex al lumii în care trăim, ni se impune evidența că în spatele ei se află un mare Proiectant.

            Dar cum dovezile teiste în favoarea argumentelor au fost considerate ba neconvingătoare din punct de vedere psihologic („Convingerea psihologică precede demonstrația rațională” sau, așa cum afirmă Martin Marty, „apologeții știu prea bine că dovada convinge numai dacă oamenii sunt deja convinși să creadă”), ba nevalide din punct de vedere logic (întrucât concluzia nu poate fi mai largă decât premisele, filosoful germano-american Walter Kaufmann se întreba dacă putem să dovedim existența lui Dumnezeu printr-un raționament valid în care Dumnezeu să nu apară în nici una dintre premise, fiind știut faptul că dacă nu apare în nicio premisă, El nu va apărea nici în concluzie și că dacă apare, atunci raționamentul nu mai este valid), ba defectuoase din punct de vedere epistemologic (I. Kant susținea că „folosind numai concepte, este imposibil să înaintăm până la descoperirea unor noi obiecte și ființe supranaturale” și că fiindu-ne accesibil doar phenomenon-ul sau lucrul pentru mine, nicidecum noumenon-ul sau lucrul în sine, toate încercările de-a dovedi existența lui Dumnezeu „vor fi incapabile să edifice un pod rațional peste prăpastia care separă felul în care lucrurile ne apar și acela în care sunt ele în realitate”), ba inadecvate din punct de vedere ontologic (a spune că ceva este inevitabil, nu este totuna cu a afirma că el este ontologic adevărat, căci „chiar dacă nu se poate demonstra că este fals, el poate totuși să fie fals”), ba deplasate din punct de vedere axiologic (Kant credea că moralmente este necesar să-L postuleze pe Dumnezeu, altminteri „înseși principiile mele morale ar fi aruncate peste bord și nu aș putea să mă lepăd de ele fără să devin insuportabil în propriii mei ochi”), firește că în atari condiții, dovada lui Paley în favoarea argumentului teleologic a fost luată la scărmănat.

            În primul rând de David Hume și Immanuel Kant. Spun „în primul rând”, atât pe faptul că au existat și alți critici (John Stuart Mill cu contraargumentul său construit pe metoda inductivă a „căderii de acord”, Bertrand Russell cu inconsecventa sa probă evoluționistă, care nu neagă argumentul teleologic, ci impune modificarea lui, Aldous Haxley, care credea că selecția naturală a fost capabilă să învingă enormele dificultăți generate de teoria apariției Universului din întâmplare etc.), cât și pentru strânsa legătură dintre scepticismul humean și criticismul kantian.

            Astfel, pornind de la axioma că efectele asemănătoare au cauze asemănătoare, David Hume arată că argumentul teleologic este edificat prin analogie și că teoria proiectării conține dificultăți și absurdități, motiv pentru care, prin personajul Philo din Dialoguri asupra religiei naturale, el propune „să se suspende cu totul cercetarea prin raționament a problemei existenței lui Dumnezeu”.

            Deși nu a prezentat niciodată vreo probă împotriva lui Dumnezeu și nu a desconsiderat cu totul argumentul teleologic, I. Kant ținuse să demonstreze că acesta este neconcludent, așa că din premisele „Argumentul teleologic se bazează pe experiența proiectării și a ordinii în lume” și „Experiența nu ne conferă niciodată ideea unei Ființe absolut perfecte și necesare”, el deduce că „O Ființă necesară nu poate fi dovedită prin proiectarea observată în Univers”. Totuși, adaugă el, asta nu înseamnă nicidecum că respectivul argument nu are forță. Da, căci din faptul că în lume există indicii clare ale unui „aranjament deliberat” și că acest aranjament este străin lucrurilor înseși, care „posedă această ordine în mod contingent și nu spontan”, rezultă că „există o cauză (sau cauze) sublimă și înțeleptă, care a ordonat lumea”. Cu precizarea că existența Universului unificat pledează cu hotărâre în favoarea unei singure cauze...

            Prin urmare, cum trebuie să existe o cauză sau o rațiune a ordinii existente în lume, avem dovadă dependenței argumentului teleologic de cel cosmologic, în sensul că primul împrumută principiul cauzalității de la al doilea.

 

            2)Argumentul moral 

            Trebuie spus că această abordare în favoarea existenței lui Dumnezeu a fost concepută de Kant, părintele ei, dar ca un postulat practic, nu ca un argument rațional. Prin această „deplasare de la ceea ce este raționalmente necesar la ceea ce este moralmente cerut” (Geisler), Kant spera că, punându-L pe Dumnezeu în legătură cu valorile morale concrete ale omului, iar nu cu rațiunea lui abstractă, va dovedi că datoria morală impune ca oamenii să caute binele suprem (summum bonum), conceput ca unirea dintre virtute și fericire. Dar cum acest lucru este cu neputință în această viață, chiar și pentru acel om care-și face datoria, Kant decretează că „Dumnezeu și viața viitoare sunt două postulate, care, potrivit principiilor rațiunii pure, sunt inseparabile de obligațiile pe care aceeași rațiune ni le impune”.

            Sigur, nu toți gânditorii moderni sunt de acord cu Kant, că, adică, postularea lui Dumnezeu se constituie în garanția împlinirii datoriei morale a omului. William James, de pildă, vroia, în numele omului modern, să știe care este „valoarea practică a religiei în viața lui și în lume”. Mult mai radicală este poziția lui Søren Kirkegaard vizavi de toate argumentele, danezul spunând că este o nebunie însăși încercarea de a dovedi existența lui Dumnezeu!

            N.B.: Întrucât Kant nu susține că experiența morală îi cere omului să postuleze că realmente există Dumnezeu, nici argumentul nu necesită această concluzie.

            Dar ceea ce n-a făcut Kant (să transforme argumentul moral în probă rațională), au făcut alți cugetători de după el. Bunăoară, gânditorul teologal Hastings Rashdall, pornind de la obiectivitatea unei legi morale, susține că „postularea lui Dumnezeu este necesară din punct de vedere rațional” și că trebuie să existe o Minte morală absolut perfectă. Argumentația lui este următoarea: Dacă legea morală este obiectivă și independentă de mințile individuale, atunci trebuie să-și aibă sediul într-o Minte absolut perfectă și care există independent de mințile umane finite! În plus, este necesară din punct de vedere rațional o atare Minte infinit perfectă pentru a ne putea explica existența obiectivă a legii morale.

            La rândul său, gânditorul scoțian William R. Sorley procedează la lărgirea argumentului moral: Dacă există o lege morală superioară, anterioară și independentă de mințile finite ale oamenilor, atunci trebuie să existe și o Minte supremă din care derivă acest ideal moral obiectiv! Tot Sorley ne înfățișează în ce constă deosebirea dintre legile naturale și legea morală: primele au numai o necesitate formală (pot fi cunoscute și aplicate ca părți ale universului observațional), pe când legea morală, cu calitatea ei prescriptivă pentru activitatea umană, nu poate fi considerată o parte din universul observațional-științific. De ce? Fiindcă ea este cu ceva mai mult decât ni se pare că este natura și decât fac oamenii, fie că ei fac sau nu (ea este ceea ce oamenii trebuie să facă!) și fiindcă ea vine de dincolo de universul observabil. Motive pentru care legea morală nu poate fi considerată o parte formală a universului (trebuința morală are vocație transcendentală), căci ea pretinde explicații dincolo de lumea naturală.

            Argumentul moral al scriitorului irlandez C.S.Lewis merge pe linia conceptuală a lui Rashdall și Sorley, la care adaugă câteva elemente noi: trebuie să existe o lege morală, pentru că altfel dezacordurile n-ar avea sens, toate criticile ar fi inutile, respectarea promisiunilor n-ar mai fi necesară și nu ne-am mai cere scuze în cazul încălcării legii morale; această lege nu poate să fie un instinct de turmă (oamenii își controlează impulsurile și instinctele) și nu poate să fie o simplă convenție sau fantezie, deoarece există o putere absolut perfectă în afara omenirii, care este mai asemănătoare cu inteligența decât orice altceva cunoaștem noi. Cât privește bergsonianul Elan Vital, C.S.Lewis este de părere că dacă acesta poate să năzuiască și să aibă un scop, atunci el este o Minte, ceea ce reprezintă însăși esența argumentului moral.

            Dar iată și trei exemple în care legea morală este utilizată pentru a dovedi inexistența lui Dumnezeu:

            a)Faimoasa probă a lui Pierre Bayle (1647-1706), în care francezul își fixează prima premisă „Răul există”, iar a doua „Un Dumnezeu atotputernic ar putea distruge răul”, respectiv „Un Dumnezeu binevoitor ar vrea să distrugă răul”. Întrucât răul nu este distrus, din cele două perechi de premise, Bayle extrage următoarele concluzii:

            a1)Dumnezeu este atotputernic și, deci, răuvoitor într-un fel oarecare;

            a2)Dumnezeu este binevoitor și, deci, neputincios într-un fel oarecare;

            a3)Dumnezeu este atât răuvoitor, cât și neputincios;

            a4)Nu există niciun Dumnezeu.

            Cu toate că unii insistă să susțină că logica nedreptății se constituie prin ea însăși într-o probă a neexistenței lui Dumnezeu, concluziile lui Bayle (voi reveni asupra acestei probe în capitolul următor - „Problema răului”) nu rezistă. Drept urmare, nici n-au fost văzute de majoritatea nonteiștilor ca o concludentă dovadă negativă. Din următoarele motive: este posibil ca Dumnezeu să întreprindă ceva pentru a distruge răul; este cu putință să existe un bine mult mai mare prin nelichidarea răului; poate că ceea ce-i acuma rău, face parte dintr-un vast ansamblu al binelui; este posibil ca distrugerea răului să I se pară Atotputernicului un act contradictoriu, motiv pentru care nu dă curs dorinței umane (nicio ființă atotputernică nu-și îngăduie să facă ceva contradictoriu!); putem să presupunem că Dumnezeu este atotperfect, dar nu este atotputernic, situație în care deodată se afirmă atributul perfecțiunii și se explică problema răului în lume, în sensul că El l-ar distruge dacă ar putea.

            b)Proba lui Bertrand Russell se prezintă astfel: Dacă există o lege morală, atunci ea rezultă sau nu rezultă din porunca lui Dumnezeu. (În concepția teiștilor, legea morală, prin voia lui Dumnezeu, decurge din natura lui. Cum voia este supusă naturii divine, iar natura este baza legii morale, rezultă că Dumnezeu este supus propriei Sale naturi.) Dacă legea morală rezultă din porunca lui Dumnezeu, înseamnă că ea este arbitrară și că Dumnezeu nu este esențialmente bun; dacă nu rezultă din porunca lui Dumnezeu, atunci și El îi este supus, prin urmare, nu El este ultim, ci legea morală. Vasăzică, fie că Dumnezeu nu este esențialmente bun prin arbitrariul de care dă dovadă în raport cu binele și răul, fie că, supus chiar El legii morale, nu are calitatea de ultim și prin aceasta nu îndeplinește condițiile de existență ale Transcendentului. Altfel spus, un Dumnezeu arbitrar și mai puțin decât ultim, nu e vrednic de închinare din punct de vedere religios. În concluzie, nu există niciun Dumnezeu care să fie vrednic de devoțiune religioasă.

            Dar cu toată abilitatea de logician pusă în slujba atitudinii sale anticreștine (vezi volumul De ce nu sunt creștin, BPT, Editura Minerva, București, 1980), Bertrand Russell izbutește doar un argument-dilemă, ce poate fi considerat cel mult iscusit, nicidecum o probă irefutabilă a inexistenței lui Dumnezeu. Da, căci existența răului și nedreptății în lume, ne spune N. Geisler, „nu este folosită ca dovadă categorică pentru negarea unui Dumnezeu absolut perfect, ci conferă doar probabilitate ideii că un asemenea Dumnezeu nu există”.

            Pentru a se constitui în dovadă negativă, un argument nu-i necesar să demonstreze că nu există Dumnezeu de niciun fel, ci doar că nu poate să existe un Dumnezeu absolut perfect. De altminteri, cum majoritatea argumentelor care pledează în favoarea unui Dumnezeu finit nu au pretenția că sunt riguros demonstrative, iar prin aceasta nici nu intră în categoria dovezilor împotriva unui Dumnezeu absolut perfect, unii antiteiști sunt de părere că Dumnezeul identificat cu perfecțiunea infinită „poate fi exclus pe criterii morale”.

            c)Proba lui Albert Camus din romanul Ciuma (Teismul este contrar umanitarismului), pe care Norman Geisler o prezintă prin dilema omului în fața epidemiei provocată de șobolani în orașul Oran: Omul fie se aliază cu doctorul și luptă împotriva ciumei, fie se aliază cu cu preotul și nu luptă împotriva ei. A nu lupta împotriva epidemiei se cheamă un act antiumanitar. A lupta împotriva ei se cheamă a te împotrivi Celui care a trimis-o. Prin urmare, dacă umanitarismul este corect, teismul este esențialmente greșit. Altfel spus, dacă umanitarismul este corect, nu-i cu putință să existe un Dumnezeu atotiubitor, iar dacă totuși există, cum El este pricina răului, trebuie să luptăm împotriva Lui! Această probă, aidoma celei a lui Bayle, reapare în capitolul următor...

            Și iată-ne ajunși în impasul semnalat la argumentul teleologic: Indiferent de ponderea argumentului moral, acesta își trage seva din argumentarea cosmologică!

 

                                                                                     George  PETROVAI

               

        

 

EMINESCU, CA VEŞNICIA CERULUI

 

                       

                                   Dor de Eminescu

                        Au curs atâtea verbe pe pagini de poveste

                        Cum curge Oltul de veacuri prin Carpaţi

                        Şi dorul si-a cioplit cuvintele pe creste

                        Cum iubirea trece  de la părinţi în fraţi.

 

                        De atâta dor  zăpezile cern  poeme în brazde

                        Şi cuvintele lui se fac stele pe cer de ape,

                         Paginile, în clipe ancestrale, ne sunt gazde,

                        Şi, pe neştiute  vin din veşnicie să se-adape.

           

                        Îmi este dor de Eminescu pe înserate

                        Când îi citesc versul pe genunchi de iubită,

                        Construiesc din metafore cu migală palate

                        Şi alături de el cad iarăşi în ispită…

                                              

                                               Eminescu

 

                        Eminescu, cetatea limbii române

                        cu toate turnurile Carpaţilor

                        modelate de balade

                        în care îşi au adăpost

                        Decebalus per Scorilor, Mircea cel Bătrân,

                        toţi bărbaţii înmuguriţi pe acest pământ.

 

                        Eminescu planetă luminoasă

                        în jurul căruia gravitează astrele cuvintelor

                        laminate de înţelepciunea poporului

                        scrise pe hrisovul brazdelor cu plugul.

                       

                        Eminescu cetate cu toate punţile lăsate

                        să intre armata îndrăgostiţilor

                        cu pletele argintate de stele

                        şi braţele pline cu roadele cîmpiilor

                        întinse în inima noastră.

 

                        Eminescu paşi de aur ce se aud trecând

                        din istorie în limba noastră

                        şi luând forma cuvintelor

                        ce ne leagă

                        precum iubirea, precum aerul

                        de acest pământ dulce

                        ca limba română

                        precum Eminescu.

 

                                                           Ca aerul şi seva, EMINESCU…

                                               Îi aud paşii venind dinspre lumină

                                               Şi foşnetul stelelor în părul LUI

                                               Când plopii fără soţ îl aşteaptă să vină

                                               La fereastra unde dorul s-a aprins în gutui.

 

                                               Coborâd dinspre Carpaţi îI aud uneori

                                               Cu fruntea împodobită de gânduri

                                               Pe cărări de-argint şi flori

                                               De tei presărate rânduri, rânduri.

 

                                               Îi aud glasul venind dinspre trecut

                                               Dulce ca mierea cuvintelor străbune

                                               Când este veacul şoaptă de-nceput

                                               Şi luna vibrează iubirea pe strune.

 

                                               Doinesc tulnice pe poteci de munte

                                               În balade prelungind chemarea

                                               Aşternută peste veacuri punte

                                               Pe care să vină odată cu zarea.

 

                                               Din poeme se desprinde, spre el venim,

                                               Ca aerul şi seva ce-n arbori suie,

                                               În fiecare dintre noi îl regăsim

                                               Cioplit în inimi veşnică statuie.

                                                                      

                                                                       Dor

                                   Îmi este dor de câmpul înflorat pe cămăşi de in

                                   De roata horei jucată la fântână

                                   De fetele ce-aduc din vii în doniuţe pelin

                                   Când îşi mână ciobanul oile la stână.

                                   De palma aspră ce-nfige plugu-adânc

                                   Întorcând brazda recoltei viitoare,

                                   Mi-e dor de ţăranul cu plosca la oblânc

                                   Umplută cu apa rece rece la izvoare.

                                   Îmi este dor de pasul lui apăsat pe hotar

                                   Când cumpăneşte ploaia în privire

                                   De braţele vânjoase ce pun în car

                                   Rodul crescut din marea iubire.

                                   Mi-e dor de cumpăna ce coboară din cer

                                   În ciutură apa rece şi curată,

                                   De roţile încinse cu verghetele de fier

                                   Pe uliţa satului de ploaie arată.

                                   De vorba ţăranului, înţeleaptă, mi-a dor,

                                   Spusă cu asprimea mierei de labine.

                                   Pădurea în care n-a intrat topor

                                   Aşteaptă anotimpul, care, nu mai vine!

 

 

 

                                                           Eminescu  nu moare niciodată

                                                                                             

                                                           Eminescu n-a murit, el doar

                                                           îşi odihnește zborul

                                                           între clipa ce vine şi visul cea fost

                                                           potolind focul din oase şi luna

                                                           cu dorul,

                                                           arzând întotdeauna

                                                           cu rost.

 

                                                           Eminescu n-a murit niciodată, se-ntoarce în cuvinte

                                                           eterne vorbe încolţite-n brazdă

                                                           în frunze, flori şi în întoarceri din cele sfinte

                                                           sau în zborul păsărilor ce torc la stână

                                                           cântece pregătite să fie gazdă

                                                           în care intrăm cu el de mână.

 

                                                           Eminescu n-a murit niciodată el vine

                                                           coborând treptat în noi pe frânghii de lumină,

                                                           de apă şi iz de pelin

                                                           ne ia de pe umeri tristeţea, ne-nveşnicește tulpină

                                                           şi ne pune aripi de înger, în abis

                                                           nu moare niciodată, dar niciodată

                                                           doar a urcat în vis.

 

                                                           Eminescu nu moare niciodată, doar iese

                                                           din auz, cum ai privii

                                                           printr-un ochean întors,

                                                           și cuvinte țese

                                                           în cântec

                                                           sau  alunecă în simţuri cum noaptea unei ciocârlii

                                                           aureolează cu stele un şes,

                                                           el are în vene al patruilea simţ,

                                                           metafora din sânge a unui prinţ.

 

                                                           Eminescu nu moare niciodată, doar

                                                           îşi odihnește zborul

                                                           între clipa ce vine şi visul amar

                                                           potolind focul din case şi luna

                                                           cu dorul, arzând întotdeauna

                                                           cu rost.

 

                                                                                  Al.Florin ŢENE