Evanghelia de duminică: Pocăința – întâlnirea tainică dintre Dumnezeu și om

DUMINICA A 32-A DUPĂ RUSALII (A LUI ZAHEU) LUCA 19, 1-10

În vremea aceea trecea Iisus prin Ierihon și, iată, un om bogat cu numele Zaheu, care era mai-mare peste vameși, căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulțime, pentru că era mic de statură. Și alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Și când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta. Și a coborât degrabă și L-a primit, bucurându-se. Și, văzând, toți murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un om păcătos. Iar Zaheu, stând înaintea Domnului, I-a zis: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor și, dacă am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Și a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că și acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut.

Vechea tradiție bizantină închide mereu șirul Evangheliilor de după Rusalii cu această minunată întâlnire între Dumnezeu și om, răscrucea între calea spre pătimire, dar și pocăința celui pentru care Hristos va gusta din moarte – omul. O Evanghelie care închide șirul minunilor exterioare, vizibile, făcute de Iisus, pentru a trece de data aceasta la lucrarea Sa tainică și interioară, schimbarea inimii omului, aflat mereu în căutarea veșniciei.

Înainte de a intra în Ierihon, acel oraș de la poalele Iordanului, aflat la 400 de metri sub nivelul mării, în adâncurile păcatului – arătând lumea cea căzută -, Hristos vindecă pe orbul Bartimeu (Mc. 10, 46), care aducându-I slavă, îi urmează spre pătimire. Mai este puțin și Hristos va porni în urcușul său spre Ierusalim, acel oraș chemat să fie al păcii, dar care a ajuns să fie unul al plângerii și al îndurerării, unde Domnul își va duce Crucea spre Golgota răstignirii (moartea), dar și al Învierii (viața).

În Ierihon are loc tainica întâlnire între om și ziditor – relatată doar de Luca evanghelistul -, aceasta va fi calea spre întoarcerea multor suflete spre pocăință, judecata milostivă ce o face Dumnezeu cu noi, cei căzuți, când mergem, de bunăvoie, încă din zorii vieții, spre o mărturisire sinceră a păcatelor. O vindecare trupească (a lui Bartimeu) și alta sufletească (a lui Zaheu) încununează lucrarea Domnului în mijlocul poporului său iubit, înainte de taina pătimirii aducătoare de viață.

Cine este Iisus?

Evanghelia nu zice că Zaheu vameșul „căuta să-l vadă pe ­Iisus”, ci „căuta să vadă cine este Iisus” (Lc. 19, 3) – de unde și taina persoanei, taina Lui Dumnezeu, care se face cunoscut omului.

Zaheu nu voia să știe ce reprezintă Hristos prin Sine şi nici ce spune lumea despre El (cu siguranță auzise multe), ci era însetat de a cunoaște adâncul tainei – cine Este, cu adevărat, acest învățător de lege? – Hristos Domnul. Setea dorinței de a-L întâlni, de a-L vedea, de a-L cunoaște, de a-L descoperi, se arată a fi setea omului de a se împăca cu Dumnezeu.

Adam, a cărui pecete o purtăm cu toții în trup, odată cu căderea, pierde și privilegiul de a-L mai vedea pe Dumnezeu. După alte câteva generații, omul pierde privilegiul de a-L mai auzi pe Dumnezeu – care se descoperă, tainic, doar in inimile curate. Domnul vorbește prin gura prorocilor și a sfinților, dar de la Maleahi, prorocul, care îl va vesti pe Înaintemergătorul, se așterne o tăcere de peste patru sute de ani – glasul Domnului nu mai poate fi auzit.

De atunci și până astăzi dorința lui Zaheu este singura dorință, de la izgonirea lui Adam din Rai, care îl stăpânește pe omul aflat mereu în căutarea veșniciei și a cunoașterii: să-L vadă (iarăși) și să-L audă (din nou) pe Dumnezeu – e singura și adevărata întâlnire între persoane, întâlnirea vieții, întâlnirea care ne (re)zidește din interior și ne (re)îndreaptă pe o altă cale, cea a mântuirii.

„Coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân”

Sfântul Efrem Sirul ne spune un lucru care ne arată sensul adânc în lucrarea mântuirii lui Zaheu – „primul pom al lui Adam va fi uitat datorită acestui ultim pom, al mai-marelui vameșilor, și greșeala lui Adam va fi uitată pentru dreptul Zaheu”.

Coborârea din păcat spre virtute este un urcuș de la cele lumești la cele duhovnicești și tocmai aici Domnul răstoarnă toate valorile noastre superficiale și ne arată o cu totul altă perspectivă: „Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut”.

Omul păcătos, în chipul vame­șului de astăzi, este deprins cu disprețul celor din jur – Hristos însă îi arată prețuire! Cel căzut este deprins să fie urât – Hristos însă îi arată dragoste! Cel neputincios este deprins să fie exclus și judecat de cei drepți – Hristos însă îi arată părtășie! Cel rușinat de faptele sale este deprins să fie certat – Hristos însă îi arată bucurie și mai mult decât atât – îl laudă!

Dragostea, părtășia și bucuria îl unesc pe om cu Dumnezeu – îl arată pe cel căzut, din nou înfiat de Tatăl, mereu iubitor și iertător. Brațele părintești se arată a fi mereu neobosite în răscumpărarea dragostei celei căzute, dar răscumpărată.

Întâlnirea dintre Dumnezeu și om

Ca să-L vadă pe Hristos, Zaheu (omul) trebuie să se urce într-un pom (sicomor) – ca să-L poți vedea pe Dumnezeu, e nevoie de acel efort (minim) de a te ridica din păcatele tale, măcar atât cât ai putea zări dintr-un pom.

„Zahee, coboară-te degrabă” (Lc. 19, 5) – îi zice Domnul, adică pune-te la nivelul Celui care te cheamă la pocăință – fii smerit, lasă înălțarea exterioară pentru a te schimba pe dinăuntru. Zaheu se coboară din sicomor asemenea unui fruct cules la maturitate – e copt, e pregătit pentru a face pasul decisiv – pocăința, și Domnul a știut să culeagă cu măiestrie acest rod binecuvântat. Acest sicomor nu a fost uscat, asemenea smochinului (Mt. 21, 19), care a pierit la întâlnirea cu Hristos (legea cea veche, care era stearpă, era sortită să moară), ci a dat rod înmulţit.

Hristos, învățătorul lui Israel, Se (auto)invită să fie primit în casa unui vameș. Vameșii erau urâți pentru nedreptatea pe care o făceau poporului ce suferea, pentru faptul că strângeau impozite (adesea cu un exces de zel nejustificat) într-o monedă care purta pecetea Cezarului – chip al idolatriei, de neînțeles pentru iudeul evlavios.

La chemarea Domnului, Zaheu nu pregetă, ci, coborând, primește cu bucurie pe Cel Care îi va schimba viața în casa inimii sale. Este întâlnirea vieții fiecăruia dintre noi: nici Zaheu nu va trece pe lângă ea. Întâlnirea cu Dumnezeu schimbă inima omului, harul devine lucrător, cuvintele sunt de prisos. Zaheu promite repararea greșelilor și ispășirea păcatelor sale prin dăruirea a jumătate din averea sa săracilor și prin restituirea împătrită a tot ceea ce dobândise pe nedrept. Astfel, el se așază dincolo de cerințele legii celei vechi (Ieș. 22, 3-12), care prevedea compensarea cel mult dublă pentru averile luate pe nedrept.

Cina lui Zaheu – cina pocăinței

Zaheu îl primește la masă pe Domnul în casa sa, precum Avraam a primit la masă pe cei trei îngeri, chipul ascuns al Sfintei Treimi, la stejarul Mamvri (Facere 18, 1-8), de unde și ­calificativul dat de Hristos lui Zaheu – „și acesta este fiu al lui Avraam” (Luca 19, 8).

Cel care este atins de har (acel har care mereu lucrează și în noi, la fiecare Sfântă Liturghie) se propune să întoarcă împătrit tot lucrul dobândit prin nedreptate. Nu ar fi putut să răscumpere greșeala returnând, o singură dată, paguba făcută?

Părinții Bisericii au văzut mai adânc această împătrită îndatorire, și anume faptul că orice păcat ne face de patru ori vinovați: îna­inte de toate în fața lui Dumnezeu (I), apoi în fața aproapelui, a celui pe care l-am nedreptățit (II), urmând propria conștiință, care rămâne întinată (III) și în cele din urmă lumea din jurul nostru, care rămâne pătată de propriul nostru păcat (IV). De aici și nevoia lui Zaheu de a îndrepta datoria față de Domnul, față de aproapele, față de propria conștiință și față de lumea care ne-a fost dată spre a fi sfințită și binecuvântată, nu întinată și pătată.

Astăzi, orice păcat săvârșit de om, ne descoperă părinții filocalici (și mai cu seamă Cuviosul Ioan Casian), se arată a fi lucrător tot printr-o împătrită cădere, care cere mereu cuvenita ridicare: mai întâi e vorba de venirea gândului ispititor, apoi primirea acelui gând, urmează hotărârea de a face păcatul și, în sfârșit, căderea propriu-zisă.

Zaheu (cel aflat de patru ori în cădere și cu o împătrită răscumpărare) întinde astăzi o masă a pocăinței pe care venirea lui ­Hristos, nu doar în casa vame­șului, ci și în casele sufletelor noastre, în această lume, o va pre­schimba într-o masă a bucuriei.

Pocăința transformă tristețea în har, ea este cea care îl re­zidește (restaurează tainic) pe om cu adevărat și îl întoarce la chipul cel dintâi – al Mântuitorului Hristos – icoana veșniciei. Împărăția lui Dumnezeu, astăzi regăsită în casa lui Zaheu (casa fiecărui suflet), se arată a fi Îm­părăția înfierii prin pocăință – lumina cea pierdută este văzută din nou în ochii adumbriți de har ai vameșului schimbat.

Doamne, stai cu noi la masă!

Omul este mereu chemat să stea la masă cu Dumnezeu într-o lucrare tainică a comuniunii. Domnul se împacă și regăsește cu măiestrie calea spre sufletul omului stând la masă – nu în altă parte, nu la marginea drumului, nu la momentele de răscruce, nu în clipele de restriște -, ci în bucuria plinătății, acolo, la acea masă tainică, îl iartă pe fiecare om căzut.

Dragostea descoperită este mereu legătura ascunsă pe care o caută neobosit Domnul în răscumpărarea aceluia căruia i-a dăruit chip după Chipul Său, dar și singura care astâmpără, cu adevărat, setea istovitoare care vlăguiește de puteri pe omul cel veșnic pelerin pe acest pământ.

Domnul vine în lume și ne întinde, din dragoste, o cină a plinătății, un ospăț al întâlnirii tainice – Liturghia sufletelor noastre, unde ne împărtășim din Cuvântul întrupat. Fiece Liturghie începe printr-o tainică pocăință (precum cea a lui Zaheu), care ne duce spre bucurie – „gustați și vedeți că bun este Domnul” (Ps. 33, 8). Iertarea dăruită de Dumnezeu ridică povara atât de greu de dus de pe sufletele ostenite și îndurerate de păcat.

Cina la care suntem chemați e tainică și veșnică, nu mai este masa întinsă de Dumnezeu în pustie ca să hrănească poporul lui Israel, cel istovit de puteri – e o masă a bucuriei (care nu se sfârșește). La capătul drumului se arată răsplata – și cât de mult am așteptat-o, cât de mult a tânjit (și) Zaheu după ea?

Dragostea se arată a fi mereu biruitoare, această dragoste care vine în casa sufletului nostru răvășit și ostenit (veșnicul Zaheu) se întrupează în pâine și vin – și acestea devin ospățul împărătesc – ospăț al credinței, ospăț al vieții, al nădejdii, al nunții celei tainice, care va dăinui în veșnicie.

Urmarea lui Hristos – calea spre sfințenie

Din Constituțiile Apostolice aflăm că după Înălțarea la cer a Mântuitorului Hristos, Zaheu, de data aceasta chemat la apostolat, l-a însoțit pe Sfântul Apostol Petru în călătoriile sale misionare. Tradiția Bisericii ne spune că Zaheu a fost ulterior așezat episcop în Cezareea Palestinei de către același sfânt apostol, trecând la Domnul, în pace, ca primul care a păstorit turma binecuvântată a pământului ­Cezareii din Palestina.

Cel care a înțeles taina pocăinței – astăzi Sfântul Ierarh Zaheu – primește pecetea apostolatului și îl urmează pe Hristos. Urmarea aceasta se va arăta a fi una către Cruce și pătimire, dar și către sfințire.

Domnul, prin Zaheu, cel ajuns din vameș episcop cu viață sfântă, ne cheamă pe fiecare dintre noi la calea, astăzi bătătorită de sfinți, a pocăinței – „n-au tre­buință de doctor cei sănătoși, ci cei bolnavi. N-am venit să chem pe drepți, ci pe păcătoși la po­căință”  (Luca 5, 31-32).

Evanghelia cu care am călătorit astăzi ne mai descoperă încă un paradox: cei bolnavi (trupește și sufletește), cum a fost vameșul Zaheu, ajuns sfânt, sunt (mereu) vindecați de Hristos, care se (auto)invită în casa unui păcătos – pentru a-l converti (întoarce spre adevăr), cei „sănătoși” însă (fariseii și cărturarii și oare nu-i avem și astăzi?) complotează (deja) să-L omoare pe doctorul sufletelor și al trupurilor noastre.

Să urcăm pe Cruce, nu pe pom

Pocăința lui Zaheu, astăzi arătată tuturor, trebuie să fie și să rămână, până la sfârșit, pocăința noastră. Casa lui Zaheu, astăzi descoperită, trebuie să fie și să rămână pentru totdeauna casa inimii noastre. Bucuria tainică a lui Zaheu, astăzi izvorâtă dintr-o inimă nouă, trebuie să fie și să rămână în veșnicie bucuria noastră. Împătrita datorie achitată astăzi de Zaheu trebuie să fie și datoria noastră, care răscumpără păcatul căderii prin pocăință sinceră.

Liturghia lui Zaheu, care stă astăzi la masă și gustă din binecuvântarea lui Hristos, trebuie să fie și să rămână, până la sfârșit, și Liturghia noastră. Astăzi suntem chemați să devenim cu toții mădulare vii ale Bisericii, altoindu-ne pe trupul tainic al lui Hristos, prin botezul po­căinței, pentru ca, odată gustând din Sângele Lui – seva cea vie, Care țâșnește din coasta Sa, în fiecare potir euharistic, să vină și să sălășluiască înăuntrul nostru, pentru veșnicie.

Astăzi suntem chemați cu toții să gustăm din viața lui Hristos, dăruită nouă, și să devenim „neam sfânt, preoție împărătească, ­popor ales al Lui” (1 Petru 2, 9).

Astăzi, mai mult ca oricând, nu e nevoie să ne (mai) urcăm pe sicomor ca să-L vedem și să-L cunoaștem pe Hristos, e nevoie, însă, să ne urcăm pe Cruce, de acolo se văd (deja) zorii mântuirii noastre. Să avem curajul de a îmbrățișa Crucea. Acolo este Mântuirea. De acolo răsare ­Învierea.

 

 Autor: † ­Atanasie, Arhiepiscop ales al Arhiepiscopiei Marii Britanii şi Irlandei de Nord – 26 Ianuarie 2025