(Elemente de
filosofia religiei)
II. Argumente pro și contra privind
existența lui Dumnezeu
4)Argumentul cosmologic
Bazat pe cauzalitate și, tocmai de aceea, numit uneori etiologic (aetios=cauză), argumentul cosmologic (cosmos=lume
ordonată) a pornit de la existența finită a lumii, respectiv de la o condiție a
acesteia (cum ar fi schimbarea), trăgând concluzia că trebuie să fie o Cauză
sau o Rațiune suficientă a existenței și funcționării ei.
Deoarece,
așa cum am arătat până aici, argumentul teleologic și cel moral depind de
principiul cauzalității în ceea ce privește validitatea lor, iar argumentul
ontologic „nu este valid sub aspect logic” (Kant), de unde trebuința
transformării lui într-un fel de argument cosmologic prin faptul că pornește de
la ideea că există ceva, iată de ce toate speranțele teiștilor se leagă de
argumentul cosmologic: dacă acesta nu se dovedește perfect valid, cad toate
probele teistice în favoarea existenței lui Dumnezeu!
Neîndoios
că și fără demonstrații riguroase, credința în Dumnezeu este plauzibilă pentru
toți oamenii și de neclintit pentru aceia care au depășit faza despicării
firului în patru. Atâta doar că „fără dovezi, obiectul acestei credințe nu este
demonstrabil din punct de vedere filosofic” (Geisler).
Cum,
după toate probabilitățile, numărul argumentelor cosmologice este egal cu cel
al abordărilor din punct de vedere filosofic a lumii văzutelor și nevăzutelor,
căci fiecare cugetător lua ca început al demonstrației sale ceea ce i se părea
a fi mai important sau mai evident, în cele ce urmează voi menționa doar pe
acelea cu adevărat referențiale în filosofia religiei:
a)Pe drept cuvânt Platon este
considerat primul filosof care a prezentat argumente de tip cosmologic, mai
întâi prin Primul Mișcător sau Sufletul lumii (în Legile și Phaedros), apoi
prin Demiurg sau Formatorul lumii (în Timaeus)
și Binele din Republica, de unde
concluzia că „există atât un Formator al tuturor lucrurilor bune (Demiurg), cât
și o formă a binelui (Binele) după care sunt formate toate lucrurile bune”.
Argumentul
lui Platon în favoarea Binelui (numai unul poate fi Cel mai Bun sau Binele
absolut, toți ceilalți „bine” căpătând formă și măsurându-se după El) va avea mult
mai multă influență asupra teismului ulterior decât argumentul în favoarea
Sufletului lumii. De reținut că activitatea creatoare a Demiurgului este eternă
printr-o cauzalitate eficientă, că Binele plotinian are o funcție
cvasireligioasă (este obiectul ultim al adevărului și meditației) și că,
totuși, El nu este „nici Dumnezeul creator și nici Dumnezeul personal de
derivație iudeo-creștină” (N. Geisler).
b)În argumentul lui ontologic,
Aristotel pornește de la schimbare („Lucrurile se schimbă, fapt stabilit prin
observarea mișcării, cea mai evidentă formă a schimbării”), apoi introduce
regresul infinit și Cauza Primă, concluzionând că „există numai un singur cer
și un singur Mișcător Nemișcat”.
Cu precizarea că,
spre deosebire de Demiurgul lui Platon, Cauza Primă a Stagiritului este Forma
Pură sau Realitatea, altfel spus o cauză finală (orientată spre un scop) și
neinfinită (la greci era considerat infinit numai ceva fără formă sau
nedefinit) și că Mișcătorul său Nemișcat nu era un Dumnezeu personal și nu avea
nicio semnificație religioasă (nu pretindea închinare). În plus, nici Demiurgul
platonician și nici aristotelicul Mișcător Nemișcat nu sunt identice cu Ființa
absolut perfectă a creștinismului. Mult mai târziu, prin combinarea și
dezvoltarea argumentelor ontologice ale vechilor greci, se va ajunge la
configurarea Dumnezeului creștin.
c)Un rol
semnificativ în acest amplu și anevoios proces i-a revenit lui Plotin (204-270
e.n.), fondatorul neoplatonismului. Am arătat deja că Dumnezeul lui Plotin este
Unul, la care se poate ajunge prin meditație mistică, nicidecum pe cale
rațională.
Dar deși Dumnezeul
lui Plotin nu este Cel al teismului creștin (n-a creat lumea din nimic, ci din
El Însuși, printr-o necesară emanație; este dincolo de orice existență și definiție
pozitivă; este simplitatea absolută, care nu posedă în Sine niciun fel de
caracteristici, ci – aidoma unei semințe – trebuie să se dezvolte până la
realizarea tuturor perfecțiunilor posibile), totuși, concepția plotiniană a
exercitat importante influențe asupra creștinismului pe următoarele direcții:
c1)A
identificat Binele platonician cu Dumnezeul suprem;
c2)Acest
Dumnezeu unic și absolut este cauza eficientă a tot ce există;
c3)Având
o semnificație religioasă clară, Dumnezeul astfel conceput este „obiectul”
închinării și al meditației religioase.
d)Argumentul
derivat din adevăr al lui Augustin nu este altceva decât un neoplatonism
adaptat. Cum acesta reprezintă culmea abordărilor grecești despre Dumnezeu,
avem și explicația de ce tradiția plotiniană a exercitat asupra creștinismului
o influență mult mai puternică decât aristotelismul.
Convins că
obiectivitatea adevărului este confirmată de faptul că diferiți oameni văd
același adevăr, chiar dacă ei nu pot să-l cauzeze, și că Dumnezeu este Mintea
care cauzează acest adevăr în mintea fiecărui om, care afirmă Adevărul sau pe
Dumnezeu de fiecare dată când afirmă un adevăr, Augustin își concepe argumentul
într-o formă aposteriori, astfel că din premisa „Există adevăruri atemporale și
imuabile” (de pildă, „Îndoiala absolută este imposibilă prin aceea că noi știm
că ne îndoim”, respectiv „Noi știm că existăm”) și din premisa „Adevărul nu
poate fi cauzat nici de lucrurile sensibile (ceea ce este neschimbător nu poate
fi cauzat de ceea ce este schimbător) și nici de mințile finite (Adevărul este
nu doar independent, ci chiar conduce mințile noastre), faimosul gânditor
teologal extrage concluzia: „De aceea, trebuie să existe o Minte atemporală și
imuabilă, care să cauzeze aceste adevăruri imuabile”.
e)Cele trei
dovezi cosmologice aposteriori aduse de Anselm:
e1)Primul
argument anselmic pornește de la bine („Există lucruri bune”) și ajunge la
concluzia platoniciano-plotiniană că „Toate lucrurile își derivă binele
dintr-un bine unic” și că „Acest bine unic este Binele suprem”, datorită
faptului că este bun doar prin Sine Însuși.
e2)Al
doilea argument pornește de la perfecțiune („Unele fințe sunt mai aproape de
perfecțiune decât altele” și „Lucrurile nu pot fi mai aproape de perfecțiune decât
dacă există ceva cu totul perfect, prin care ele să poată fi comparate și
judecate”), concluzionând că „Trebuie să existe o Ființă de o perfecțiune
absolută”.
e3)În
fine, cel de-al treilea argument anselmic, care are cel mai evident caracter
cosmologic, pornește de la existență („Ceva există, fiind contradictorie
negarea acestui lucru”, „Orice are existență, există fie prin ceva, fie prin
nimic”, „Întrucât numai nimicul există prin nimic, ceva nu poate exista prin
nimic”, „Acest ceva prin care ceva există, este fie unul, fie mai mulți”,
„Trebuie să fie o Ființă prin care să existe toate celelalte ființe”, „Această
Ființă trebuie să existe prin ea însăși”, „Oricine există prin sine, există în
gradul cel mai înalt dintre toate”) și trage concluzia că „Există o Ființă de o
perfecțiune supremă, care există în cel mai înalt grad dintre toate”.
Argumentele
anselmice ilustrează, pe de o parte, modul cum teiștii creștini transformă
unele premise din filosofia greacă, apoi că Dumnezeu este identificat cu Binele
suprem în manieră plotiniană, nu într-una platoniciană, că – spre deosebire de
Aristotel – Dumnezeu este văzut drept Cauza eficientă, iar nu cea finală a
lumii și că, în comparație cu Platon și Aristotel, ele susțin că această Cauză
eficientă nu acționează doar în lumea materială eternă, ci constituie cauza
oricărui lucru, inclusiv a materiei sau a însăși existenței.
Pe de altă parte,
nu doar argumentele lui Anselm, ci în general toate argumentele
creștino-teistice sunt, ne informează Norman Geisler, rezultatul combinării
cauzalității eficiente (Formatorul lui Platon din Timaeus) cu Ființa absolut perfectă (ce decurge cu necesitate din
identificarea lui Dumnezeu cu Binele lui Platon) și cu concepția
iudeo-creștină, potrivit căreia Dumnezeu este cauza a tot ce există, nu numai a
formelor de existență.
f)Cele „Cinci
Căi” (argumente ontologice) ale lui Thomas d’Aquino vin după argumentul gânditorului musulman Alfarabi
(872-950) în favoarea existenței necesare și după argumentul Cauzei prime al
lui Avicena (980-1037), care în esență susțin același lucru („Trebuie să existe
o Cauză primă a existenței, a cărei esență și existență sunt identice, adică o
Ființă necesară și nu doar posibilă, asta deoarece toate lucrurile posibile
nu-și explică propria lor existență”), precum și după argumentul evreului Moses
Maimonides (1135-1204), sursă de inspirație thomistă în ceea ce privește Primul
Mișcător, Cauza primă și Ființa necesară a primelor trei dintre cele cinci căi,
respectiv pentru faimosul „Eu sunt” din Vechiul
Testament, care în concepția maimonidică desemnează existența absolută
(numai Dumnezeu are existență la modul necesar și absolut), existența tuturor
creaturilor fiind aidoma unui „accident” adăugat esenței acestora de către
Cauza lor.
Vasăzică, cu o
filosofie mai aristotelică decât a majorității predecesorilor săi creștini,
Thomas d’Aquino n-a creat niște argumente noi, atâta vreme cât influențele lui
Alfarabi și Avicena se resimt în primele
două, cea maimonidică este incontestabilă în primele trei, iar argumentul
anselmic cu perfecțiunea este asemănător cu cea de-a patra cale thomistă. În
plus, cea de-a cincea dovadă, încă din secolul al XII-lea adaptată de Thierry
de Chartres (1100-1150) după argumentul lui Platon din Timaeus, este mai mult un argument teleologic.
f1)Bazat pe mișcare („Lucrurile se mișcă, mișcarea fiind cea
mai evidentă formă a schimbării”, „Schimbarea este o trecere de la
potențialitate la realitate”, „Nu poate exista un infinit lanț regresiv de
realizatori sau de mișcători”), primul argument thomistic are drept concluzie
„Trebuie să existe un Prim Mișcător nemișcat, fără nicio potențialitate în el
care să nu fie realizată, și acesta este Dumnezeu”.
f2)Al
doilea argument, bazat pe cauzalitatea eficientă sau producătoare, susține în
concluzia sa că „Trebuie să existe o Primă Cauză eficientă necauzată a tuturor
cauzalităților din lume, al cărei nume este Dumnezeu”.
f3)Bazat
pe contingență (posibilitate și necesitate), cel de-al treilea argument
cosmologico-thomistic conchide că „Trebuie să existe o Ființă primă, care este
necesară în ea însăși (nedependentă de alta în ceea ce
privește existența ei)”.
f4)Fundamentat
pe gradele diferite de perfecțiune ale existențelor, cel de-al patrulea
argument concluzionează că „Trebuie să existe o Ființă perfectă, pe care o
numim Dumnezeu și care cauzează perfecțiunile lucrurilor mai puțin perfecte”.
Așadar, toate cele
patru căi au pornit de la o caracteristică a existenței (schimbare,
cauzalitate, contingență, perfecțiune), scopul raționamentului fiind acela de a
ajunge la concluzia în care se susține
necesitatea existenței unei Cauze prime.
f5)În
fine, pornind de la dependență („Există unele ființe și lucruri dependente”,
„Toate lucrurile dependente trebuie să aibă o cauză a existenței lor
dependente”, „Este imposibil un infinit lanț regresiv de cauze dependente ale
existenței”), Thomas d’Aquino trage concluzia pentru cel de-al cincilea argument
că „Trebuie să fie o Cauză primă necauzată a existenței fiecărui lucru
dependent și că această Ființă independentă (este imposibil să existe mai mult
decât o singură ființă absolut necesară și independentă) este identică cu acel
«EU SUNT» din Vechiul Testament”.
g)Argumentul
aposteriori al lui René Descartes pleacă de la îndoiala mintală a omului („Eu
mă îndoiesc”, „Dacă mă îndoiesc, eu gândesc, căci îndoiala este o formă a
gândirii”, „Lipsindu-i certitudinea, îndoiala este o formă de gândire
imperfectă”, „Din cunoașterea imperfecțiunii trebuie să rezulte conștiența
perfecțiunii”, „Dar cum mintea mea imperfectă nu poate fi cauza ideii de
perfecțiune pe care o am, numai o Minte perfectă este cauza adecvată pentru așa
ceva”) și ajunge la concluzia că „Trebuie să existe o Minte perfectă, care
constituie cauza acestei idei de perfecțiune”.
Înrudit cu argumentul
lui Augustin (amândouă, pentru a putea ajunge la Adevărul ultim, se bazează pe
un adevăr indiscutabil), procedeul utilizat de Descartes este aposteriori (de
la efect la cauză). În plus, și asta face ca raționamentele de acest tip să
prezinte asemănări cu argumentul ontologic, el se bazează pe gândirea limitată
și nu, aidoma grosului argumentelor cosmologice, pe existența finită.
h)Seria
Gottfried Leibniz-Christian Wolff-Richard Taylor a argumentelor bazate pe
rațiunea suficientă, pornește în formularea sa incipient-leibniziană de la
schimbare și existența rațiunii suficiente pentru orice lucru, concluzionând că
„Trebuie să existe o Cauză primă a lumii, Cauză care nu are o rațiune dincolo
de ea, ci își este propria rațiune suficientă”.
Varianta ușor
modificată de Christian Wolff, elevul lui Leibniz („Sufletul uman există”,
„Nimic nu există fără a avea o rațiune suficientă mai degrabă pentru a exista
decât pentru a nu exista” etc.), a devenit modelul cosmologic în lumea modernă.
Cu toată subtila
reformulare a lui Taylor („Universul ca un tot nu-și explică propria
existență”, „Orice lucru care nu-și explică propria existență, cere o
explicație dincolo de sine”, „Pentru că nu reușim să-i dăm o rațiune suficientă,
un regres infinit de cauze este imposibil”, „Prin urmare, trebuie să existe o
Cauză primă independentă a întregului univers”), argumentul său cosmologic tot
cade în „cursa tradiției” Leibniz-Wolff prin aceea că, deși admite în premise
că „Este logic posibil ca principiul rațiunii suficiente să nu fie adevărat”,
iar prin aceasta „nu oferă o concluzie inevitabilă sub aspect rațional”
(Geisler), el (argumentul taylorian), susținând că trebuie să existe o Cauză
primă a întregii lumi, de fapt pledează în favoarea unui argument articulat pe
principiul rațiunii suficiente.
În
aceste condiții, firește că argumentul cosmologic n-a scăpat nici de
necruțătorul scepticism humean (cum „Numai o cauză finită poate fi dedusă din
efecte finite”, concluzia care se poate trage din argumentul cosmologic este
aceea că „există în cel mai bun caz un Dumnezeu finit”; întrucât nimic din ceea
ce se bazează pe experiență „nu este logic demonstrabil”, „Nicio propoziție
despre existență nu poate fi logic necesară”; fiind întotdeauna posibil că
ceva, inclusiv Dumnezeu, poate să nu existe și că dacă inexistența lui Dumnezeu
este posibilă, atunci existența Sa nu este necesară, rezultă că „nu are sens să
spunem că ceva este o Ființă logic necesară”; devine inevitabilă alternativa
„fie că universul este o Ființă necesară, fie că Dumnezeu este indestructibil”;
nefiind nimic prioritar în timp pentru o serie eternă, înseamnă că „o serie
infinită este posibilă”; având în vedere faptul că legătura cauzală are ca
temei obiceiul, rezultă că „argumentul cosmologic se întemeiază pe o falsitate post hoc”; deoarece totul este necesar,
iar părțile sunt contingente, și deoarece „principiul rațiunii suficiente se
aplică numai părților dinăuntrul universului ca tot”, rezultă că numai părțile
au nevoie de cauză, nu și universul ca tot; „Argumentele teistice îi conving
numai pe cei cărora le place raționamentul abstract”) și nici de „tunurile”
criticismului kantian (cel puțin șapte la număr), unele dintre obiecțiile
gânditorului german fiind paralele, altele suprapuse peste cele ale lui Hume:
Prin saltul ontologic (necesar dar nevalid) de pe tărâmul experienței în cel
conceptual, argumentul cosmologic face dovada că depinde de cel ontologic, care
nu este valid; din faptul că necesitatea nu este o caracteristică a existenței,
ci a gândirii (doar afirmațiile sunt necesare, nu lucrurile și ființele),
rezultă că afirmațiile existențiale nu sunt necesare; pentru că nu se știe ce
este realitatea, ci numai că ea este, și pentru că despre cauzalitate se știe
că „este doar o caracteristică a gândirii care se suprapune realității, dar nu
este un constituent al realității”, rezultă că este nepermisă trecerea de la un
efect din domeniul aparenței sau fenomenului la o cauză din domeniul realității
sau numenului, adică taman ceea ce argumentul cosmologic autorizează;
inevitabilul rațional nefiind necesarmente real (este posibil să fie necesar să
gândești că ceva există, cu toate că în realitate nu-i așa), înseamnă că „Ce
este logic necesar, nu este ontologic necesar”, respectiv că nicio Ființă logic
necesară nu ar trebui să existe în mod necesar; argumentul cosmologic duce la
contradicții de felul „Există o Cauză primă” și, în același timp, „Nu poate
exista o Cauză primă”, ambele judecăți fiind cerute din punct de vedere logic
de către principiul rațiunii suficiente; cum principiul rațiunii suficiente
susține că „Orice trebuie să aibă o cauză” și cum nu există niciun motiv
temeinic de-a nu mai căuta cauza anterioară atunci când se ajunge la o anumită
cauză din serie, iată că din punct de vedere logic este posibil un lanț
regresiv infinit.
Apărătorii
argumentului cosmologic l-au reformulat, așa că acesta pornește de la
„Existența ființelor schimbătoare limitate” și, nerenunțând la discutabila
premisă „Nu poate exista un lanț regresiv infinit de cauze ale ființei”, ajunge
la concluzia „Există o Cauză primă a existenței prezente a acestor ființe”,
care trebuie să fie „infinită, necesară, eternă, simplă, neschimbătoare și una
singură”, adică identică cu Dumnezeul tradiției iudeo-creștine. În reformulare
s-a renunțat la modelul leibnizian al necesității logice și s-a pornit de la
modelul lui Thomas d’Aquino al incontestabilității existenței, care are la bază principiul
cauzalității existențiale.
5)Argumentul
metalogic
Cel
mai simplu, mai evident și, totodată, mai presus de chițibușara logică umană
este argumentul metalogic. Argumentul, la îndemâna oricărui om cu scaun la cap
și întărit prin surprinzătoarele declarații ale unor reputați oameni de știință
(fizicieni, chimiști, medici, biologi, astronomi etc.), mulți dintre ei
redutabili atei sau evoluționiști, are următoarea structură:
a)Lumea
văzutelor și nevăzutelor este infinită în spațiu, timp, profunzime și
complexitate, lucru confirmat de către absolut toți cercetătorii;
b)Întrucât
tot ce există (de la particulele subcuantice și până la roiurile de galaxii)
ascultă de niște legi atât de ferme și precise, încât infinita lor multiplicitate
produce infinita armonie universală, ne obligă pe noi, oamenii, să admitem că
există o Inteligență Superioară și că totul funcționează potrivit Planului Său;
c)Dacă,
așa cum constatăm, există acest Plan elaborat de o Minte metalogică în raport cu
logica umană, atunci cu certitudine există și Planificatorul;
d)Prin
urmare, Planificatorul fiind totuna cu Dumnezeul creștin, există Dumnezeu, iar
calea garantată de a-L cunoaște nu este logica, ci credința extralogică.
George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu