Nimic nu doare mai tare decât să fii aruncat în umbra uitării de cel pe care l-ai crescut, pe care l-ai iubit cu toată ființa ta, așa cum un râu care și-a pierdut albia nu mai știe încotro să se îndrepte, rătăcind fără țel pe un pământ uscat, unde nimeni nu-l mai vede. Durerea aceasta nu se lasă ușor cuprinsă în cuvinte, pentru că este ca un cer înnorat care ascunde soarele, o noapte fără lună în care nu mai există nici o stea care să-ți lumineze drumul. Într-un astfel de moment, te simți ca o floare care s-a deschis prea devreme, dar soarele a lăsat-o să se ofilească, iar vântul nu mai adie pentru a-i aduce un strop de viață.
Este un sentiment atât de adânc încât ajunge să îți sape sufletul ca o mare care lovește stâncile întruna, fără să se oprească vreodată. Căci în acea abandonare, copilul tău te vede ca un obiect deja consumat, un lucru care nu mai are nici un rost, uitând cum l-ai ținut în brațe când nu știa să vorbească, cum l-ai învățat să meargă când picioarele lui tremurau, cum i-ai dat toată iubirea ta, ca un pârâu care nu cere nimic în schimb. Dar acum, te simți ca o apă adâncă, uitată undeva într-o peșteră, din care nimeni nu bea și care nu mai știe să curgă. Este o uitare care se adâncește ca o noapte fără stele, în care nimic nu mai strălucește.
Durerea aceasta devine o rană care nu se vindecă niciodată, asemenea unui vânt care sfâșie frunzele unui copac bătrân, lăsându-l cu crengile goale și cu rădăcinile expuse. Așa te simți, ca un copac care a dat roade toată viața și care, la sfârșit, este lăsat să se usuce, uitat într-un colț al lumii, unde nimeni nu mai vine să caute adăpost sub umbra lui. În fiecare clipă în care copilul tău te respinge, simți cum o parte din tine se frânge, ca o ramură care se rupe sub greutatea unei furtuni. Este o lovitură pe care o simți până în adâncul oaselor, pentru că, de fapt, nu este doar un copil care te părăsește. Este o parte din tine, o fărâmă din sufletul tău, care pleacă și nu mai știe să se întoarcă.
Este ca și cum întreaga ta viață ar fi fost un drum pe care l-ai parcurs alături de el, iar acum, dintr-o dată, acel drum se împiedică într-un zid de indiferență, lăsându-te pierdut în mijlocul unui peisaj străin. Fiecare pas pe care l-ai făcut pentru el este acum ca o piatră pe care o calci fără să știi că, în spatele acelei pietre, s-a ascuns o mare de regrete, o mare care nu poate fi traversată ușor. Te simți ca un vechi far, uitat pe malul unui ocean nemilos, al cărui luminiș a fost stins de mult, iar acum doar valurile reci îți lovesc țărmul.
Și, în această tăcere grea, încep să te simți ca un loc pustiu, o câmpie pe care nu mai crește nimic, unde timpul a trecut fără ca vreun semn de viață să mai rămână. Viața te-a lăsat fără rădăcini, fără speranță, iar singurătatea se lăfăie ca o umbră rece care se întinde asupra tuturor celor ce au fost. Ai dăruit tot ce aveai pentru a-l face fericit, dar acum te întrebi dacă nu cumva ai făcut-o în zadar. Căci, în fața unui copil care nu știe ce înseamnă sacrificiul, totul pare o datorie, o povară de care vrea să scape. Și tu, care ai fost cândva pentru el totul – adăpost, lumină, speranță – acum ești doar o fărâmă de trecut pe care nu o mai poate purta nimeni.
Însă, în această neputință, în acest gol imens, viața îți va arăta, poate, un adevăr dur: roata nu se oprește niciodată. Cum soarele apune și răsare, așa și copilul va înfrunta propria lui roată a destinului. Va simți, poate într-o zi, aceleași vânturi reci care te-au lovit pe tine, va simți aceeași frunză care se desprinde și lasă loc doar pentru o tăcere adâncă. Căci viața este asemenea unui râu care, cu toate că pare nemișcat, curge neîncetat și își schimbă cursul. Cândva, când va ajunge să înfrunte propriile sale lupte, va înțelege că iubirea nu este un dar pe care îl poți lua și arunca, ci o flacără care se poate stinge în orice moment.
Va ajunge la un punct în care își va privi propriile rădăcini, dar va descoperi că nu mai există nimeni care să-l sprijine. Va căuta, poate, în amintiri, dar va găsi doar ecoul unui drum pe care nu a vrut să-l urmeze. Atunci, regretele îl vor copleși ca o ploaie torențială care nu lasă loc nici unui adăpost. Și, în acea furtună, va înțelege că nimeni nu poate să rămână pentru totdeauna acolo unde nu este dorit, că iubirea adevărată nu se cere, ci se dă fără așteptări, fără dorința de a primi ceva în schimb. Însă atunci va fi prea târziu pentru a întoarce timpul, pentru a repara ceea ce s-a rupt. Va înțelege prea târziu că tot ce a avut, tot ce a lăsat în urmă, era acolo, întins ca un câmp de flori pe care el l-a trecut fără să-l aprecieze, și că acum, în locul acelei grădini, a rămas doar pământul uscat al unei iubiri neîmpărtășite.
Și tu, rămânând acolo, în liniștea unei iubiri pierdute, vei privi cum timpul continuă să se învârtă, iar roata destinului, fără milă, va aduce fiecare suflet în locul în care trebuie să învețe să înfrunte durerea și regretele, în aceleași locuri unde, cândva, tu ai suferit. Tot ce vei putea face va fi să-ți găsești, în tăcerea finală a acestui drum, liniștea de a ști că ai dat totul, fără a te uita niciodată înapoi.
Violeta Sabina LAZAR
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu