Ultima carte a talentatului și a prolificului scriitor Al.Florin Țene m-a condus la câteva sugestive asocieri. Tema romanului „Povestea romanului care nu s-a scris niciodată” este omul aflat între vis și realitate, între realizări și neîmpliniri, între creație și destin.
Filozoful francez Gaston
Bachlard (1884-1962) scria: “Când este
vorba despre om, cel mai mult iubesc ceea ce se poate scrie despre el.” Desigur,
„simțul creativ există în om și pentru om şi are valori morale datorită simţirii lui fine. Creativitatea
este principiul fundamental în univers și conferă lumii conținut, solemnitate,
mister, dar şi sentimente minunate. Mirajul corectează realul sau îl
înfrumusețează”.
Contemplarea este o tendinţă umană, omul vrea
să vadă, să admire, să se uimească. Curiozitatea animă spiritul uman și omul
deschide o carte să afle ce a conceput un autor ca aspecte tipice și
manifestări specifice de viață.
Scriitorul sârb
Vladan Desnica (1905-1967) afirma în una din maximele sale celebre:„Fiorul vieții
este pârghia care pune în mișcare toată
existența noastră, sâmburele oricărei neliniști și căutări. Pentru că orice
căutare a omului de a găsi o ieșire dintr-o situație fără ieșire…fiecare efort
al lui este o încercare de a străpunge cercul determinării soartei. Istoria
omului nu este altceva decât poemul strădaniei de a străpunge acest cerc
existențial. (…) Este o aspirație prometeică. Este chiar prometeismul, deoarece
prin însăși imposibilitatea scopului său, Prometeu este
„Prometeu”.Imposibilitatea îi sfințește lupta, insuccesul îi încoronează
opera”.
Acesta pare a fi și
cazul lui Tudor, eroul romanului 109 din creația distinsului scriitor Al.
Florin Țene intitulat semnificativ„Povestea
romanuluicare nu s-a scris niciodată”.
Tudor își propusese
în urmă cu zece anisă scrie un roman, dar de îndată ce punea mâna pe stilou și
pe caiet alte gânduri îl frământau și renunța…Nici măcar titlul nu-l alesese
încă. „Totuși se considera fericit, pe cât se considerau oamenii înșiși”. De
ce? Avea câteva volume de poeziiscrise deja, mai multe „reviste din țară îi
publicau versurile, alături de
fotografie”, avea o femeie pe care o iubea, avea un vis: de a scrie romanul
vieții lui. Când primea de la redacții revistele cu poeziile sale publicate ar
fi trebuit să se bucure, dar brusc, apărea în el un sentiment de invidie împotriva
poetului Tomescu care îi părea mai
fericit „în prostia lui”. Amalgamul de gânduri legate de Tomescu, de zilele ce
se scurgeau egale, molcome, de lipsa unei „soațe” deși se afla la jumătatea
vieții, de pierderea părinților într-un accidentși de faptul că se vedea
mărunt, neînsemnat comparativ cu infinitul dumnezeiesc, nu îi dădeau liniștea
necesară scrierii romanului. Trecuseră deja mulți ani și Tudor era încă departe
de înfăptuirea proiectatului roman.
Zilnic, după
obișnuitul program de dimineață, își lua geanta și bicicleta pentru a „pedala
doi kilometri până la CăminulCultural, din comuna vecină” cu „orășelul ascuns printre vii”, unde locuia.
Avea funcția de director, dar nu activa în niciun fel, deoarece pereții coșcoviți și scaunele rupte
din sala de spectacole nu îi permiteau o reală implicare. „Sunt fericit, își
spunea el, că am un loc de muncă unde nu muncesc și salariul vine la timp”. Odată
ajuns în birou, aruncă geanta pe colțul mesei și… discută cu sine însuși:
despre poetul moldovean, Tomescu, despre
goanga care urca încet pe piciorul mesei, despre Adam și Eva care ar fi putut
rămâne în Grădina Raiului, dacă ar fi fost chinezi, despre clopotele carebăteau
la biserică, despre romanul - iar amânat pentru diseară, despre poezia care îi
fură timpul de la nouă la patru după amiază și despre lacătul cel ruginit, deoarece
Primăria de zece ani nu investește bani pentru renovarea clădirii. Dar,
bicicleta, rămasă afară, rezemată de zid lângă intrare, nu era. „Nervos, cheamă
polițistul de la sediul de vis-vis și reclamă furtul”. Polițistul îl chestionează
dacă avea clopoțel, frână de mână, faruri și aflând că acestea lipseau, îi cere
plata unei amenzi. Atunci apar doi copii
cu bicicleta care explicară :
”Ne-am plimbat și
noi cât ați lucrat dumneavoastră…” Scuza aceasta a atins coarda sensibilă a
„domnului poet” :„Mama lui de lucru! N-am lucrat, copii! Am gândit!”
Într-adevăr,
gândirea era ocupația lui principală. Pe drumul de întoarcere a cugetat la
faptul că:„Oamenii trebuie cunoscuți pentru a fi iubiți. Iar Dumnezeu trebuie
iubit pentru a fi cunoscut”. Și zilele se „rostogoleau ca o minge pe un
stadionunde spectatorii se făceau că urmăresc jocul, însă fiecare își urmărea fotbalul din mintea lui”. Rar trecea pe
la Biblioteca din comună unde lucra o bibliotecară atrăgătoare, pentru a vedea
revistele care-i publicau poeziile. Era o femeie văduvă, tânără, frumoasă,
curtată de un dascăl de la școală, dar idila nu s-a finalizat cu o căsătorie.
”Gura satului” vorbea despreTudor că este „fătălău bătrân”, dar spera să „le
închidă gura” când va publica romanul.
Era o zi ploioasă de toamnă când Tudor, „plictisit fiind de biroul lui
rece și neprimitor”, porni cu pas grăbit spre Biblioteca Comunală. Mirela,
bibliotecara, îi puse în față revistele care îi publicaseră poeziile, apoi
discutară despre atracția trupească, despre dragoste, ca „poveste a inimii”
după afirmația lui Beaumarchais, despre „curgerea timpului și valoarea lui”
după cum filozofase Benjamin Franklin și despre „sufletul care ține de
eternitate”, iar romanul va fi „suflet
din sufletul lui”. La final, au stabilit să se vadă „diseară” și porniră
fiecare spre casa lui. După ce își pregăti o papară și mâncă în bucătăria lui neîngrijită,
se aruncă în pat și adormi.
Visul este partea cea mai captivantă a cărții.
Este un ”film polițist” realizat cu deosebită măiestrie prin tehnica
imaginarului. Este „o piesă de teatru în patru acte”, cu un dialog alert și cu
un șir de situații surpriză, lovituri de teatru bine conduse de către autor. Prin
scenele derulate și circumstanțele ingenios create, se demontează sub ochii
cititorului toată „mașinăria comicului
de situație”, surprinzându-l și cucerindu-i interesul.
Al. Florin Țene
poate afirma, ca și Jean Burgos în volumul „Pentru o poetică a imaginarului”:„Scopul
meu este să pun în evidență faptul că nici un moment din compunerea lui nu
poate fi explicat prin hazard sau intuiție, căci lucrarea a înaintat pas cu pas
spre desăvârșirea ei cu precizia și rigoarea logică a unei probleme de
matematică”. „Produsul este fără îndoială un lucru cu sens și cu o existență
independentă, iar autorul un om abil, deplin stăpân pe teritoriul oniricului”.
De fapt, întreaga operă este realizată cu
un aparat de filmat,„atent la detalii, cu accent pe efectele scontate și ținând
seama de gradare, de alegerea ritmului, de căutarea contrastelor între situații
și de locul de întâlnire al protagoniștilor, aflați într-un dialog dinamic”.
Inginerul
Constantin Guzgan din Vitomirești se prezintă la poliție și reclamă dispariția
soției. Apoi se întoarce acasă cu Mercedesul cumpărat cu banii soției lui, Cristina, în vila elegantă cu
trepte de marmură, fumează trântit pe un divan și bea whisky. Curând
sosește locotenentul major Chițac Ion
care nu a găsit-o încă, pe Cristina, dar este sigur că va apărea. Urmează
vizita părintelui Sachelarie „un tânăr bine făcut, cu o privire senină,
deschisă și simpatică”.El explică că dorește să-i dăruiască o icoană doamnei
Cristina, care va sosi curând. Constantin este convins că soția lui, plecând de
acasă, dorește să-l părăsească. Cu paharul
de whisky în mână,el povestește cum s-a cunoscut cu Cristina, cum s-au căsătorit
și cum a dispărut după o mică ceartă. Preotul îi dă vestea că soția lui a
revenit, a fost la biserică și i-a cerut ajutorul, temându-se de „răzbunarea și
ura” lui. Constantin este uluit și
aproape leșină. Într-adevăr, Cristina intră și se aruncă în brațele lui, apoi
urcă scările spre camera ei. Constantin susține că femeia aceasta superbă nu
este soția lui, iar preotul este convins că există un motiv psihologic că nu-și
mai recunoaște soția. Și Cristina susține că a mai avut crize de amnezie, dar
sunt trecătoare…Pentru a lămuri lucrurile, preotul sună la secția de poliție
din Drăgășani și îl roagă să vină pe domnul Chițac Ion. Constantin „roșu de
furie” susține că este atras „într-o cursă, într-o capcană odioasă de o
impostoare”.Dar, domnul locotenent major este calm, ponderat și-l ascultă pe Constantin, în timp ce o acuză pe Cristina,
că urmărește banii lui, ba chiar va intenționa să rămână văduvă… Și pe preot
îl învinuiește de complicitate cu Cristina, nevrozat cum e…Polițistul cere
detalii Cristinei despre viața de cuplu cu Constantin, iar ea răspunde corect.Este
deja seară, polițistul iese. Cristina pregătește un pahar de vin cu sifon
pentru soțul ei, dar el îl crede otrăvit. Preotul îl bea și „cade la pământ,
mort”. Lovitură de teatru : Cristina îl ajută pe Sachelarie să se ridice
și să se retragă, în timp ce Constantin aleargă în curte să-l aducă înapoi pe
polițistul Chițac.
Constantin este
într-o situație penibilă, susținând că
preotul a fost otrăvit și a murit în fața lui.Cristina afirmă că „el are
vedenii, nu mai gândește nici logic, nici coerent!” Scena se încheie cu replica
lui Chițac : „Mâine voi ști adevărul. Ori dumneata ești foarte tare, oriel
e nebun. În orice caz, unul dintre voi trebuie închis”.
Dimineață,
polițistul Chițac revine și îl sfătuiește pe Constantin să nu mai forțeze
lucrurile, ca să nu fie dus la psihiatrie, întrucât crizele de furie pledează
împotriva lui…Când el se retrage,„intră în scenă” Orza Mihai, pictor
portretist, în rol de cerșetor, care are nevoie de o sticlă de vin. Discuția
dintre cei doi este amuzantă, Constantin având ideea ca Orza să depună mărturie împotriva Cristinei
actuale, în schimbul unei recompense substanțiale. Aflând aceasta,Cristina scoate
un pistol și trage. Pictorul cade, și este transportat la spital, unde „va
muri”. Cristina confirmă fapta inumană a
soțului ei,de a trage într-un biet amărât. Polițistul pare că este de partea
lui Constantin, îl asigură că a găsit un alt martor, în locul lui Orza. Este
introdusă domnișoara doctor Liliana, care recunoaște pe Cristina Guzgan, soția
lui Constantin Guzgan. Acesta este pierdut, simte că este victima unui complot.
„Ultimul act al
acestei piese polițiste” marchează acțiunea reușită a polițistului. Lui Constantin
i se propune detectorul de minciuni și mai înainte o injecție necesară
veridicității răspunsurilor …El se teme pentru viața lui, refuză injecția și îi
acuză pe cei trei – Cristina, preotul și polițistul că fac parte dintr-o bandă
care au pus la cale asasinarea soției și acum a lui.Iar când polițistul a
strigat- „A fost asasinată! Unde este corpul ei? Constantin, deja suprasolicitat
emoțional, se trădează : „În torentul Oltului din izlazul de la Poganu”.
Apoi, locotenentul major îi dezvăluie comedia pe care au jucat-o toți: preotul,
Cristina, Orza toți colegi în Poliție
pentru a-l determina să își mărturisească fapta, întrucât, corpul doamnei Guzgan
fusese găsit în izlazul de la podul Oltului.
Tudor se trezește
dimineață, simțindu-se vinovat că a ratat întâlnirea cu Mirela. Știind cât este
de timid, reținut, rușinos și stângace, Mirela preia frâiele relației lor…Tudor
descoperă iubirea și mulțumit, decide să se căsătorească. Dar Soartahotărăște un
final nefericit pentru această pereche de îndrăgostiți. Tudor se îndrepta pe
bicicletă spre oraș, iar în dreptul podului peste Olt, este lovit și târât
câțiva metri, apoi proiectat în apa râului de o mașină care trecea în mare
viteză.Ultimul lui gând a fost :„Doamne, ce ușor se moare!Visul ăla a fost
o premoniție”.
Lectura romanului
ne atrage atenția asupra atrei personaje
care reflectă caractere umane diferite. Tudor, frământat de gânduri, regrete și
neputințe, își găsește fericirea printr-o femeie puternică, Mirela, dar are
parte de un destin tragic. Constantin, bărbatul fără sentimente care se
căsătorește din interes cu o femeie bogată, o ucide și apoi pozează în victimă.
Este indignat, mâhnit, chiar înfuriat împotriva celor care îi strică liniștea
și confortul în vila de lux unde locuia. Polițistul Ion Chițac, inteligent,
calculat, competent care colaborează cu superiorii- generalul Budică și
inspectorul principal și cu colegii Maria Solomon, Mircea Catea, dar și cu
doctorița Liliana, jucându-și rolul
perfect.
Tehnica integrării
„textului în text” este abil mânuită de remarcabilul scriitor Al.Florin Țene.
În Prefață, Liliana Moldovan îl numește „un maestru al intertextualității” și
un abil mânuitor al jocurilor lingvistice.
Concluzia mi-o
furnizează Elena Zamfir în cartea sa ”Incursiune în universul uman”(Editura
Albatros, București, 1989) - „Resursele vieții unui om sunt mijloacele
financiare, cadrul, peisajul care-l înconjoară, locul de muncă și resursele,
potențialul său lăuntric. Toate acestea reprezintă instrumente esențiale ale
construirii Vieții personale. Problema este de a evita acele componente care îl
pot afecta negativ, asigurându-i acces, cât mai larg, la utilizarea celor
pozitive”.
„Omul este capabil
să își făurească o viață bunăîn cadrul condițiilor date după propriile
proiecte, opțiuni și valori în funcție de capacitățile sale de a folosi activ
și eficient materialul obiectiv pe care îl găsește… Omul este cel ce dă vieții
lui stil, conținut, sens. Înțelepciunea lui, priceperea lui, voința lui conferă
avânt, impuls, faptelor lui și suflet năzuințelor lui. Iar caracterul, energia
lui reprezintă un pivot puternic, care dă, în fond, mireasma vieții lui”.
„Dar
criminalitatea? Ea este considerată a fi rezultatul unei opțiuni individuale,
libere, rod al deficiențelor de caracter și a disfuncției conștiinței. Nici un
sociolog nu vrea să afirme că există aici un determinism absolut, o fatalitatepentru om și care îi determină un anumit
comportament. Ei susțin că fiecare ins, independent de condițiile de viață, are
aceleași șanse de a fi cinstit sau necinstit, criminal sau cetățean onorabil,
om fericit sau nefericit. Opțiunea finală aparține individului, el acționează rațional și în consecință, cu
responsabilitate și discernământ” sau după cum îi dictează liberul arbitru.
Romanul „Povestea romanului care nu s-a scris niciodată” este o
metaforă a neîmplinirii, o meditație asupra timpului irosit, o filozofie asupra
morții care survine neașteptat, pe când noi trăim frământați de gânduri deșarte,
indeciși sau răzvrătiți.
Strălucitul
scriitor Al. Florin Țene ne invită, prin acest roman, să ne cultivăm constant
priceperea pentru a da calitate existenței noastre, pentru a fi împliniți în
toate sferele de viață: familie, dragoste, timp liber, sănătate, prietenie,
spiritualitate, educație și participare socială, încât moartea, când va veni,
să fie calea spre eternizarea ființei în ea însăși…
Luciana Cosmina Vlad
Felicitări ilustrului scriitor Al. Florin Țene
RăspundețiȘtergere