(De la politicienii trecutului la politrucii prezentului)
4.Ionel I.C. Brătianu – un liberal fără egal
Motto:
Cu Brătienii la timonă
în faza de modernizare,
românii au simțit cu toții
că traiul lor este-n urcare,
iar România întregită
sub sceptrul unui mare rege,
a fost apreciată-n lume
ca o democrație-n lege.
Istoria
modernă a României (de la Alexandru Ioan Cuza și până la totala bolșevizare
postbelică) nu poate fi concepută fără politica liberală și, desigur, fără
formidabila activitate a Brătienilor, cei mai liberali dintre toți liberalii –
la început tatăl (Ion C. Brătianu), apoi fiii (îndeosebi Ionel) și la urmă
nepotul Gheorghe (George) Brătianu.
Întrucât
faimosul dicton hristic „Mulți chemați, puțini aleși” este cu mult mai prezent
și, deci, mai activ în politică decât în celelalte sfere de activitate umană,
iată motivul pentru care orice formațiune politică (partid, uniune) are lideri
și organisme cârmuitoare, dar nu oricare structură de acest fel este capabilă
să selecteze din masa amorfă a membrilor săi un conducător harismatic – omul cu
adevărat politic și/sau pe cât de rarul, pe atât de necesarul bărbat de stat!
Mă rog, dacă asta poate fi o consolare pentru societățile ce merg pe calea
alunecoasă a democrației originalo-formale (calea urmată de România
postdecembristă), gânditorul francez Henri Bergson face cunoscut viciul de fond
al oricărei democrații, și anume lipsa unui criteriu viabil de selecție a
valorilor...
Vasăzică,
potrivit axiomei bergsoniene (firește, necunoscută cadriștilor bolșevici) și,
mai ales, potrivit antiumanelor norme ideologice ale demo(no)crației proletare,
liderii de nădejde ai partidului-stat erau desemnați de Moscova, de regulă din
rândul alogenilor fără Dumnezeu și fără urme de sentimente românești: evrei,
unguri, secui, țigani, bulgari etc. E drept, dintre aleșii Moscovei, direct de
la Kremlin sau ochiți de comisarii cu scurte de piele și pistoale la brâu, nu
puteau să lipsească oportuniștii fără scrupule de teapa lui Mihail Sadoveanu și
a nenumăratelor cozi de topor din toată țara, care – fie prin autoritatea
cultural-intelectuală, fie prin cantitate – confereau legitimitate unui regim
impus de ruși și acceptat de occidentali, al cărui nucleu incipient se reducea
la sinistra trinitate politrucianistă Ana Pauker – Teohari Georgescu – Vasile
Luca.
Politrucii
postdecembriști (în frunte cu Liviu Dragnea, actualul tartor fără rușine și
demnitate al Partidului Social-Democrat) se arată foarte preocupați de
promovarea aparențelor democratice din partid și din catastrofalul lor act de
guvernare, dar în conținut nu se abat nici măcar cu o iotă de la metodele
leninist-staliniste: liderul este totuna cu partidul, așa că cel/cea care
cutează să se opună atotputerniciei și atotștiinței (sic!) sale, de îndată se
face vinovat de lezdragnietate și
trebuie exclus!...
Spre
deosebire de toți acești penibili politruci (bolșevici și postdecembriști),
Ionel I.C. Brătianu a fost într-o atare măsură un veritabil om politic, încât
istoria l-a așezat în loja de onoare ce
revine de drept marilor bărbați de stat ai acestui neam. Și când te gândești,
ne spune Sterie Diamandi, că el în tinerețe nu se simțea deloc atras de politică,
ci dorea să se dedice cercetărilor istorice și tihnitelor treburi gospodărești!
Da,
căci la viața de studii și îndeletniciri gospodărești îl îndemna stăruitor
„firea lui de epicureu superior, refractar agitațiilor și eforturilor”. Însă, contrar
dorințelor sale intime, a acceptat să intre în politică nu doar la insistențele
prietenilor, ci și „dintr-un sentiment de pietate și dintr-un spirit de
datorie” (S. Diamandi) – obligația de a continua consistenta operă politică a
părintelui său. Ceea ce nu l-a îndepărtat nicicât de moșia Florica (aici își
petrecea timpul „răsfoind cărți, descifrând documente, clasând monede,
îngrijind ferma”), nici măcar în momentele cele mai zbuciumate din existența
statului, când el răspundea de destinele României.
Același
spirit al datoriei l-a obligat să rămână în fruntea liberalilor chiar după
înfăptuirea unității naționale a românilor, deși era conștient că momentul
acesta reprezintă apogeul carierei sale politice și deși, în mai multe rânduri,
s-a plâns apropiaților săi că, din pricina obligațiilor obștești, nu s-a putut
dedica cercetărilor istorice după voia sa.
Acuma,
cu toată pasiunea și înzestrarea lui Ionel Brătianu pentru cercetarea
trecutului, nimeni nu știe care ar fi fost valoarea lui ca istoric. Nelipsindu-i
calitățile pentru această nobilă îndeletnicire, este posibil să fi devenit un
savant de prim rang. Un lucru este absolut sigur: niciun român nu regretă neîmplinirea
lui Ionel ca istoric, căci – subliniază în chip memorabil S. Diamandi – „Dacă soarta
nu l-a favorizat pe Brătianu de a scrie istorie, i-a hărăzit în schimb rarul
privilegiu de a face istorie”.
N.B.:
După atâția făuritori de istorie, familia Brătienilor nu putea să nu dea
culturii românești și un istoric de seamă. Acesta este Gheorghe I. Brătianu,
născut pe 28 ianuarie 1898 la Ruginoasa, județul Iași, din relația lui Ionel cu
prințesa Maria Moruzi-Cuza, văduva domnitorului Alexandru Ioan Cuza, fiu pe
care marele om de stat l-a recunoscut ca legitim, apoi (după 1918) l-a sfătuit,
încurajat și sprijinit, astfel că tânărul istoric devine profesor la Universitatea ieșeană din anul 1924 și membru
titular al Academiei Române din 1942, iar în 1927 (un an după înscrierea în
partid) deține funcția de șef al organizației PNL Iași. Aidoma unchiului său Constantin
I.C. Brătianu (cunoscut ca Dinu Brătianu) și aidoma altor multe personalități
politice din perioada interbelică, Gheorghe Brătianu este arestat de bolșevici
în anul 1950 și închis în cumplita pușcărie politică din Sighetu Marmației,
unde în luna aprilie 1953 (la doar 55 de ani) moare în condiții încă
neelucidate: după unii (mărturiile unor foști deținuți), nemaiputând să suporte
bestialul regim de detenție, s-ar fi sinucis cu lațul făcut dintr-un cearceaf, după
alte surse ar fi fost omorât în bătaie de un torționar. Oricum, prin opera sa
teoretică de istoric (mai puțin prin cea practică de politician), fiul s-a
arătat a fi un atât de vrednic urmaș al lui Ionel I.C. Brătianu, încât se poate
spune că pe acest plan el și-a completat ilustrul tată până în vecinătatea
celei mai distinse „răzbunări”.
Cum
între liberali erau oameni (Spiru Haret, de pildă) mult mai îndreptățiți ca
Ionel Brătianu la șefia partidului, se subînțelege că noua și importanta lui
demnitate politică se datora în cea mai mare parte faimosului nume al clanului sau
dinastiei Brătienilor, cea despre care se spunea că deține sceptrul, iar prin
aceasta ar fi mai puternică decât dinastia Hohenzollernilor, care doar ocupa
tronul și purta coroana regală. Lucru de care este perfect conștient însuși
beneficiarul demnității: „Știu că numele pe care-l port e principalul titlu.
Departe însă de a regreta aceasta, văd în el un îndemn puternic și un
învățământ pentru toți, căci dovedește că societatea românească, oricare i-ar
fi șovăielile aparente, știe să prețuiască serviciile aduse și-și poartă
recunoștința chiar asupra fiilor acelora care au binemeritat”.
Indiscutabil
că moștenirea unui nume ilustru este un important atu în viață, prin aceea
că – ne face cunoscut Diamandi – „îți
netezește drumul, îți înlesnește ascensiunea, îți asigură succesul”. Din
păcate, continuă scriitorul, „sunt unii care nu vor să vadă într-însul (în
Ionel Brătianu, nota mea, G.P.) decât
pe beneficiarul norocos al unui nume și împrejurări favorabile”, chiar după ce
acesta a dat dovada convingătoare „a înaltei sale capacități morale”.
Iar
izvorul binecuvântat al acestor strălucite însușiri moral-spirituale îl
constituie solida educație primită în familie și în școlile urmate. La educația
familială participă în chip diferit, dar extrem de benefic, ambii părinți:
înțelegătoare, duioasă, activă și discretă, adică tovarășa ideală a unui soț cu
cel mai înalt rang și cele mai mari responsabilități în stat, mama îi cultivă
lui Ionel (născut pe 20 august 1864) latura lirică a personalității sale (fire
iubitoare, sensibilă și duioasă, care în tinerețe scrie stihuri glumețe și-și
reduce la minimum cheltuielile personale, pentru ca din leafa lui de inginer
să-și poată ajuta familia strâmtorată!), pe când tatăl, adeptul iubirii
copiilor fără slăbiciune, înțelegea să le inoculeze simțul datoriei și al
dragostei față de țară, așa încât în toate aceștia să fie produsele pământului
românesc, fapt pentru care își făcea timp să le supravegheze creșterea și
conduita până la nivelul celor mai mici detalii. De pomină în acest sens este
asprimea cu care grijuliu-neîndurătorul senior Brătianu îl mustră pe Ionel, la
acea dată student la Școala de Poduri și Șosele din Paris, pentru neînsemnata
vină că, după o călătorie de trei zile și trei nopți cu trenul pornit din
București, acesta se prezintă la internat cu o zi întârziere. Pur și simplu
seniorul Brătianu nu putea concepe ca din pricina oboselii cineva să lipsească
de la datorie!...
În
paranteză fie spus, bărbatul de stat Ionel Brătianu nu înțelegea prin datorie munca unui birocrat sârguincios,
însă lipsit de idei și perspectivă, ci „să doarmă după masă și să steie ceasuri
întregi tolănit într-un fotoliu sau întins pe o canapea”, tabieturi pentru care
era învinovățit în perioada neutralității că România pierde trenul în timp ce
el doarme la Florica. Adică, mergând la sensul cel mai înalt al datoriei, el
înțelege să procedeze ca un adevărat conducător al statului: „să supravegheze
bunul mers al aparatului de stat, îmbrățișând toate nevoile, interesele și
năzuințele obștei” (Sterie Diamandi).
Poate
că tocmai această asprime iubitoare, mai exact această dragoste bărbătească a
bătrînului Brătianu i-a făcut pe fii să-și adore părintele. Vintilă, de
exemplu, avea pentru tatăl lui un adevărat cult. Nici nu se putea altminteri
pentru ființa cea mai dezinteresată din familie, care din delicatețe evita
să-și cheme servitorii pentru anumite nevoi personale și care renunță la visul
de-a deveni arhitect (acceptă postul de inginer practicant), împins de exemplara
dorință de a veni în ajutorul familiei.
În
plus, bătrânul Brătianu nu numai că nu urmează obiceiul vremii, potrivit căruia
progeniturile protipendadei învață în particular sau în vestite instituții din
străinătate (Ionel va absolvi Liceul Sf. Sava din București), dar ține morțiș
ca, pentru satisfacerea nevoilor de dezvoltare ale României moderne, fiii lui
să aibă o pregătire tehnică. Iată de ce, supunându-se dorinței părintești,
Ionel își înăbușă pasiunea pentru istorie și, întrucât la acea dată în România
nu exista nicio Politehnică, urmează – cum spuneam mai sus - Școala de Poduri
și Șosele din Paris.
Așa
cum arătam în episodul anterior (închinat regelui Ferdinand I Întregitorul),
marile realizări ale redutabilului și indestructibilului tandem regele
Ferdinand – Ionel I.C. Brătianu (atât de indestructibil încât amândoi se
sfârșesc în fatidicul an 1927) se cheamă făurirea României Mari și avansata
Constituție liberală din 1923, avansată grație (inclusiv) celor două reforme
fundamentale pentru progresul națiunii: reforma agrară și sufragiul universal.
Ce
i se impută lui Ionel Brătianu? În primul rând proasta pregătire a armatei
române la intrarea în război alături de antantiști; apoi neînțelegerea
provinciilor românești alipite în 1918 la patria mamă și, din această cauză, înăsprirea
raporturilor cu acestea; nu în ultimul rând i se reproșează autoritarismul de
care neîncetat a dat dovadă ca șef al Partidului Liberal și al Guvernului: „Eu
nu împărtășesc politica României cu nimeni; asta-i treaba mea”.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
17 martie 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu