(De la politicienii trecutului la politrucii prezentului)
6. Ion G. Duca (I.G. Duca) sau
tragicul sfârșit al unui artist rătăcit în politică
Sintagma
„un artist rătăcit în politică” nu intenționează să acrediteze ideea că Ion
Gheorghe Duca (mai cunoscut ca Ion G. Duca sau I.G. Duca), fiul inginerului
Gheorghe Duca și al Luciei Ghica, n-ar fi cunoscut deplina consacrare politică
în cei 54 de ani de existență (1879-1933). Da, căci după absolvirea Liceului „Sfântul
Sava” din București în 1879 și obținerea doctoratului în drept la Paris (1902),
revine în țară ca ajutor de judecător la Tribunalul Râmnicu Vâlcea și apoi ca
director al Casei Centrale a Băncilor Populare, numire pe care i-o datorează
lui Vintilă Brătianu, pentru ca după înscrierea în Partidul Național Liberal
(1907) să cunoască o impresionantă ascensiune politică: deputat de Vâlcea în
1907, ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice la doar 35 de ani (practic,
el a deținut portofolii ministeriale la Agricultură, Afaceri Străine sau
Interne în toate guvernele liberale), președinte PNL (28 decembrie 1930-29
decembrie 1933), președintele Consiliului de Miniștri (14 noiembrie 1933-29
decembrie 1933).
Vasăzică,
o carieră politică de-a dreptul amețitoare pentru oricine în afară de I.G. Duca
și câțiva providențiali interbelici („locuiește cu chirie într-un modest
apartament, e proprietarul a cinci hectare de pământ la țară, călătorește în
străinătate în calitate de șef al puternicului partid liberal la clasa a treia,
iar ca prim-ministru se găsește asupra sa fantastica sumă de 85 de lei”, ne
face cunoscut Sterie Diamandi în Galeria
oamenilor politici), totul încheindu-se pe 29 decembrie 1933, când – ne
spune același autor – pe peronul gării din Sinaia este ucis acest om „fin, cu
inteligență suplă și talent multilateral, cu cultură aleasă și educație
occidentală, cu suflet bun și cinste exemplară și cu un stat de serviciu bogat
în slujba țării și a neamului”.
Iar
uciderea prin împușcare a celui de-al doilea prim-ministru al României (în
iunie 1862 fusese împușcat Barbu Catargiu) se datorează în primul rând
neclintitelor convingeri parlamentar-constituționale ale lui I.G. Duca,
convingeri prin care „omul politic în accepțiunea occidentală a cuvântului” se
opune dictatorialelor tendințe carliste, și abia pe urmă acelui Jurnal al
Consiliului de Miniștri din 9 decembrie 1933, prin care „s-a decis dizolvarea
Gărzii de Fier” (Ioan Scutu, Monarhia în
România 1866-1947).
Că
regele dorea să se descotorosească de acest incomod om politic, după ce tot el
i-a încredințat în noiembrie 1933 mandatul formării noului guvern, adică l-a
făcut primul său sfetnic, rezultă fără putință de tăgadă din dispoziția pe care
i-o dă lui Gabriel Marinescu, șeful Poliției, în legătură cu nota primită de
acesta de la un informator, prin care planul legionarilor era deconspirat:
„Ține nota la birou și n-o transmite mai departe”...
De
altminteri, adaugă în chip lămuritor Ioan Scurtu, urmărind Carol al II-lea să
utilizeze Garda de Fier împotriva adversarilor săi politici, „care nu erau
puțini”, nu doar că procesul asasinilor lui I.G. Duca s-a încheiat pe 5 aprilie
1934 „prin achitarea principalelor căpetenii legionare”, dar un fruntaș
legionar chiar are cinismul să declare: „Am ieșit din închisoare cu două
sentimente întărite: adânc devotament pentru rege și încredere deplină în
armată. Am vrea ca Majestatea Sa să știe că tineretul din întreaga țară, care
ascultă de lozinca Gărzii, îi stă necondiționat la dispoziție”.
Tocmai
de aceea, considerându-l pe I.G. Duca numai „un strălucit aghiotant al marelui
bărbat de stat care a fost Ionel Brătianu”, nicidecum providențialul „care
domină oamenii și evenimentele, obsedatul unui crez social sau politic, care,
înfruntând bărbătește vijelia luptei, flutură în bătaia gloanțelor steagul
credințelor sale”, este de înțeles regretul lui Sterie Diamandi că acest mare
și nobil român n-a urmat declarațiile sale din perioada restaurației („Prefer
să mi se taie mâna decât s-o întind aventurierului!”), declarații ce „ar fi
așezat pe ostracizatul Duca în galeria oamenilor de mare caracter” și, aidoma
lui C. Stere după retragerea din politică, l-ar fi determinat să devină „un
maestru al portretului și eseului”. Chiar așa, căci cronicile lui de politică
externă din „Viața românească” și „Universul”, volumul Portrete și amintiri, dar îndeosebi eseul Mâinile, „un giuvaer al genului”, fac dovada îndestulătoare a
înzestrării lui Duca într-ale artei și-i confirmă destinul de artist „rătăcit
în politică”.
Fără
ca I.G. Duca să fie „un cinic, lipsit de scrupule și sensibilitate”
(dimpotrivă, este perceput ca „emotiv și înclinat spre meditație”), Sterie
Diamandi are încredințarea că „Doar moartea i-a adus eterna pace” celui care cu
siguranță a suferit enorm de pe urma atitudinii sale sinuoase. Din aceste
motive și în pofida faptului că aproape toți românii de-atunci au deplâns
dispariția prematură a bărbatului
politic, „tocmai când era chemat să dea măsura capacității sale”, scriitorul
Diamandi nu ezită să susțină că artistul Duca l-a surclasat pe omul politic
Duca!...
Produs
de elită al aristocrației române și purtând în lăuntricul lui însușirile clasei
din care făcea parte (cultură, educație, maniere, dăruire), însă lipsindu-i
forța, voința și fanatismul crezului, „Duca a simțit nevoia sufletească de a
lupta pentru ridicarea poporului”. Prima lui acțiune publică a fost dedicată
cooperației, unde s-a dovedit unul dintre cei mai sârguincioși colaboratori ai
lui Spiru Haret.
Și
cine știe, meditează S. Diamandi, poate că avântul tinereții și activitatea
rodnică i-au dăruit lui I.G. Duca „perioada cea mai frumoasă a vieții sale”!...
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
6 aprilie 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu