Roland Garros – ceremonia leilor

A început turneul de tenis de la Roland Garros, Paris, al doilea Grand Slam al anului cu o ceremonie de deschidere fastuoasă, unică, în care a fost sărbătorită retragerea lui Rafael Nadal, eveniment la care au fost prezenți în scenă (pe teren) și Roger Federer, Novak Djokovic și Andy Murray, colegii de glorie ai lui Nadal. I-am văzut alături pe cei patru granzi/lei ai tenisului mondial. Dintre ei, numai Nole mai este activ. Acești patru mari tenismeni ai lumii ne-au dăruit timp de peste 20 de ani bucurii fără măsură. Am fost contemporani cu ei. O parte din viața noastră s-a împărțit cu frumusețea pe care ei au etalat-o cu fiecare joc. Francezii i-au organizat lui Nadal o sărbătoare de zile mari, încununată cu o piatră pusă pe zgura terenului pe care el a câștigat de 14 ori marele turneu. Piatra poartă amprenta tălpii lui, seamănă cu celebra Walk of Fame de la Hollywood.

Și mă întrebam, oare ce spun americanii când văd o asemenea ceremonie. Ei n-au avut. Nici Serena nu a avut parte de așa ceva. Dar ea nici nu și-a marcat măcar retragerea. Mă uitam la cei patru lei, superbi, toți frumoși, înalți, de 1, 90 m, modele umane, îmbrățișându-se, râzând, glumind. Toți sunt europeni. Mă gândeam la Trump, mare iubitor de sport, dacă o fi văzut această ceremonie. O scenă fără nici un american. De la Jimmy Connors, americanii nu au mai dat campioni de o asemenea valoare. Și Trump ar fi trebuit să-și spună, cum se poate să mă rup eu, America, de Europa? Europa a fondat doar America. Păcat că leii tenisului nu ne-au oferit și un sfert de oră de joc demonstrativ. Dar mi-i imaginam jucând.

Desigur, lacrimile nu au lipsit de pe chipul lui Nadal și al miilor de spectatori. Da, dar acesta este tenisul, sportul, vine vremea când trebuie să spui imposibilul: „nu mai pot”!

Mi-aduc aminte de imaginea lui Nole la Geneva, acum doi ani, când a pierdut în semifinale la un ceh de 23 de ani, el, care cu o zi în urmă împlinise 37 de ani, iar organizatorii i-au pregătit un festin cu un tort de ciocolată pe teren. Momentul mi-a amintit de partida din 2022 de la Madrid când Carlito (19 ani) l-a trimis la plimbare pe Rafa (35 de ani).

Vine o vreme când leii nu mai pot, dar nu se lasă, joacă în continuare, fiindcă altceva nu știu să facă și cred că mai pot. Dar nu mai pot. La final, Nole nici nu mai bătea mingea de 12 ori, cum făcea de obicei când servea, semn că nu se mai concentra, că nu mai voia să se concentreze, că se lăsa învins, nu mai lupta!

Sigur, era un meci oarecare, un fel de antrenament înainte de Roland Garros, dar pe fața leului se citea că înfrângerea e dureroasă, că pentru un leu, indiferent unde joacă, Victoria este starea lui normală.

Dar nu există invincibilitate absolută. Vine socoteala, când trebuie să te retragi. Vine un moment când nu mai poți controla totul. E stupefiant să vezi un mare campion cum este învins de un necunoscut! Așa ceva nu ar trebui să vedem. Chipul lui Nole era roșu de atâta rușine. Și-a luat bagajele și nici nu s-a uitat la public, el, care nu era obișnuit să iasă primul de pe teren, care mereu rămânea să dea interviuri spectaculoase, în franceză, engleză sau italiană.

Dar acum, pe ecranele arenei Phillippe Chatrier de la Roland Garros, se transmitea fragmente din partida Nadal-Zverev de anul trecut. Meci memorabil. Nadal, cu aceleași lovituri de mare artist. A avut zeci de break-uri. Dar Sasha a rezistat. Mereu a revenit și a câștigat. Dar Victoria a fost a lui Nadal, fiindcă s-a dovedit competitiv. Avea aceleași ticuri, dar și-a mai pierdut din viteză și i s-a strâmbat gura.

Oricum ar fi să fie, fără el și Nole, tenisul e mai sărac. Așa cum s-a dovedit a fi fără Roger Federer, tenimenul absolut, de neînlocuit. Ca și Murray, jucătorul rezistenței uluitoare, al revenirilor și răsturnărilor de joc. S-au retras pe rând. Acum i-a venit rândul lui Rafa. Mâine va fi al lui Nole. Deocamdată Nole a arătat recent la Geneva că mai poate, dar greu, greu, abia l-a învins pe Hurkacz cu două tie-break-uri! Nole își joacă acum, cât mai poate și cum poate, cu un zâmbet crispat pe chip, rolul de viitoare victimă. Geniul absolut al tenisului a fost Federer, care a știut să se retragă când trebuie: în plină glorie! Ca Greta Garbo.

PS. Când leii nu mai pot și nu știu să se retragă la timp, arată Caraghioși precum „Generația de Aur” în meciul cu Echipa Lumii, alcătuită de Mourinho. Un Rivaldo sau Dida arătau ca în tinerețe, dar „băieții noștri” arătau ca niște epave burtoase, ramoliți, abia se mișcau pe teren, singurul lucru care i-a salvat a fost spiritul copilăresc, dovadă că ne putem despărți de tinerețe râzând, tot așa cum e bine să ne despărțim și de viață. Tot râzând, cu un bulgăre de pământ pe piept.

Grid Modorcea