Semnal editorial - „În căușul veacului”, autor Florica BUD, editura „Actaeon Books” Baia Mare

Gata să plece în lume, către sfârșitul acestei săptămâni, un nou volum semnat de Florica Bud, ÎN CĂUȘUL VEACULUI. SCRIITORI ÎN MARAMUREȘ (B5, 436 de pagini, prefață de Daniela Sitar-Tăut, text coperta a IV-a - Ioan Aurel Pop, copertă - Ioan Dorel Radu).

Prezentul tom se așează cu naturalețe în galeria acelora care nu doar că înregistrează realitatea literară a unei comunități, ci o transfigurează afectiv și simbolic. Suntem părtașii unei sinteze cu dublă valoare – de document și de mărturie –, o frescă în care scriitorii maramureșeni (și nu numai!) se reunesc nu ca individualități izolate, ci ca parte dintr-un organism viu, dintr-un timp modelat prin condei și suflet. Aflat sub semnul unei tripartiții subtile – trecut, prezent și viitor – volumul devine o arhivă spirituală, dar și o punte între generații. Volumul se remarcă prin naturalețe, dar și rigoare cronicărească, iar discursul consemnărilor glisează când între evocare, când înspre reflecție, între tonul confesiv și acuratețea documentară. Niciun nume nu e așezat aleatoriu, nicio poveste nu e doar o simplă aducere-aminte: totul vibrează cu viață și sens.

Istoria Cenaclului Scriitorilor din Maramureș – începută în 1990, pe temelia solidă a cenaclurilor Nord, Arta și Arhetip – se relevă aici ca o construcție identitară pe termen lung. Condus de-a lungul timpului de figuri emblematice ale spiritualității locale, precum V.R. Ghenceanu, Ion Burnar sau Săluc Horvat, cenaclul s-a transformat într-un epicentru al efervescenței culturale din nordul țării. A găsit adăpost în diverse spații (Casa Corpului Didactic, Clubul Tineretului, Cafeneaua Dali) până ce, în 2004, s-a stabilit definitiv în sala primitoare a Bibliotecii Județene „Petre Dulfu”, grație suportului directorului acesteia, dr. Teodor Ardelean. În prezent, sala poartă numele lui Ion Burnar. Din 2011, sub coordonarea energică și generoasă a Floricăi Bud, cenaclul trăiește una dintre cele mai efervescente etape din istoria sa. Volumul dedicat lui devine astfel un document al dăinuirii prin cultură. În paginile sale regăsim nu doar cronologia unei mișcări literare, ci emoția fidelității față de cuvânt și oameni. Aici, trecutul nu e o simplă arhivă, ci un fundament viu: sunt amintiți, cu reverență și drag în aduceri-aminte, cei plecați dintre noi – Ion Burnar, Augustin Cozmuța, V.R. Ghenceanu, Ion M. Mihai, Dumitru Rusu, Mihai Cupcea, Ioan Filip, Teo Moldovan, Ioana Ileana, Ștețco, Valeriu Sabău, Maria Mariș Dărăban, Ioan Hada, Victor Tecar, Dumitru Fânățeanu, Toma Rocneanu-Gross, și alții – figuri care au definit spiritul locului. Prezentul e viu și viguros, însuflețit de scriitorii care continuă să participe la întâlniri, lecturi, lansări, antologii: Valeria Bilț, Săluc Horvat, Ștefan Herțeg, Vasile Leschian, Ștefan Drăgan, Vasile Bele, Rodica Dragomir, Gelu Dragoș, Ioan Dragoș, Flaviu-Claudiu Mihali, Ștefan Jurcă, Betty Kirchmajer-Donca, Mihaela Poduț-Ienuțaș, Maria și Pamfil Bilțiu, Ioan Șiman, Mihaela Claudia Tomescu, Iacob Oniga, Terezia Filip, Șarlota Lotica Vaida, Vasile Țâncaș, Vasile-Dan Marchiș, Ileana Nemeș-Pop, Rodica-Brad Păuna, Nicolae Scheianu, Janeta și Liviu Coroiu, Elena Cărăușan, Lucia Virginia Pop, Maria Abrudan, pr. George Nicoară, pr. Gheorghe Pop, Nelu Danci și mulți alții. Li se alătură prozatori, critici literari, traducători, editori, muzicologi, toți contribuind la întregul sonor și polifonic al Cenaclului. Și, poate cel mai frumos semn al viitorului: numele tinerilor, cuprinși deja în viața literară activă – Remus Rogojan, Patricia Pop, Flavia Oltea Foltoș, Alexandra Tincu, Oana Raluca Stancu Păcurar, Diana Szekely, Ioana Chiș, Larisa Viragh –, rod al construcțiilor literare durabile și ale colaborării vii dintre dascăli și cenacliști.

În acest tom, fiecare autor devine o piesă dintr-un mozaic vibrant al literaturii scrise în Maramureș. Dar, dincolo de orice listă de numere și activități, ceea ce transpare pregnant este energia unei comunități care respiră poezie și își trăiește identitatea cu bucurie, loialitate și entuziasm. Așa cum sugerează și titlul, veacul este privit nu ca o amenințare, ci ca o cupă purtată în palme – cu grijă, cu reverență, cu tandrețe.

Volumul debutează − onorant − cu eseul academicianului Ioan-Aurel Pop, care, dincolo de autoritatea culturală a semnatarului, este o persuasivă reafirmare a poeziei ca demnitate identitară. Textul nu poate fi redus la un excurs în istoria unei opere sau o restituire contextuală a unui autor canonic, ci se coagulează într-o „rugăciune laicizată” închinată poetului, care „nu se spală de poporul său”. Remarcabil este faptul că Președintele Academiei Române nu abordează discursul despre Nichita Stănescu dintr-un unghi abstract, ci unul uman, viu, pătimaș – în sensul cel mai nobil al cuvântului. Astfel, pentru Ioan-Aurel Pop, literatura nu este doar un segment al culturii naționale, ci temelia din care se construiește însăși statura spirituală a unei națiuni. Departe de a metamorfoza stihurile în simple pre-texte pentru interpretări docte, eseul ia forma unei hermeneutici spirituale. Poezia lui Nichita devine astfel o frescă istorică subtilă: daci și romani, barbari și haiduci, soldați de la Plevna și de la Mărășești, părinți din Tatra și țărani, reuniți egalitarist sub bolta albastră a libertății, figurile istorice și lirice fiind filtrate printr-un ochi vigilent la nuanțele istoriei. Nu asistăm la o demontare a mitului lui Nichita Stănescu, ci la o restaurare a lui în conștiința noastră postmodernă, atât de expusă relativizării și fragmentării. Nichita este, în lectura lui Ioan-Aurel Pop, un martor al demnității noastre colective și un profet blând al iubirii față de loc, limbă, mamă și neam. Partitura eseului este densă, cadențată, cu citate poetice decupate sagace și analizate nu doar cu recuzita umanistului, ci și cu intuiție empatică. De la țâpuriturile din Maramureș – simboluri ale spontaneității și autenticității – până la doinele „prăvălite-n vine”, metafore ale resemnării active, poemele lui Nichita sunt interpretate ca repere ale unei permanențe identitare discrete, dar ferme. Analiza poemului „Noi” este punctul de maximă incandescență al textului, care reflectă esența unei filosofii poetice, a „dârzeniei în tăcere”, a „rezistenței prin cuvânt”. Nu avem de-a face cu o idealizare a unei epoci ideologice, ci cu o rememorare lucidă a unui moment de respiro cultural, când Nichita Stănescu a îndrăznit să spună, cu o simplitate devastatoare: „Eu nu mă spăl de poporul meu.” Această formulă devine, nu doar un stih, ci o axiomă a apartenenței. Una care survolează timpul și contextul, care transcende limitele literaturii și pătrunde în etosul unei națiuni. Este ca și cum Nichita ar fi pus mâna, simbolic, peste umerii unui popor și i-ar fi spus: „Exist, deci exiști.” Ceea ce este – în fond – răspunsul românesc la cogito-ul cartezian.

În căușul veacului se metamorfozează astfel într-un omagiu adus dăinuirii prin cuvânt. O carte care adună nu doar texte și nume, ci și suflete. Și în acest sens, ea este mai mult decât o antologie – devine o sărbătoare a culturii maramureșene. O invitație la recunoaștere reciprocă. Și, mai ales, o promisiune: că dragul de literatură nu s-a estompat, că omul are nevoie de socializare, mituri, de scriere și des scriere. Florica Bud reușește, prin această antologie, să redea nu doar un tablou al unei vieți culturale dense, ci și un model de solidaritate artistică. Cu un stil limpede și empatic, autoarea nu e doar cronicarul unui cenaclu, ci liantul unei generații extinse de scriitori care au învățat să fie împreună, în ciuda vremurilor, a distanțelor sau a tăcerilor.

Volumul poartă pecetea unei sinteze afective și identitare ce transcende granițele unei simple cronici cenacliere. El este, în fond, un testament literar viu, un document al unei comunități scriitoricești care a știut să transforme perisabilitatea în forță culturală, iar timpul subiectiv în timp istoric, circumscris arealului maramureșean. Orchestrată cu har de coordonatoare, lucrarea devine un corpus polifonic, în care vocile scriitorilor din Maramureș se adună într-un concert al spiritului.

Lectura acestuia încurajează sugestia că parcurgi o hartă a veacului asumată nu prin cartografie, ci prin reverberațiile memoriei afective. Structura tripartită – trecut, prezent, viitor – conferă logică interioară textului, dar și o viziune diafană, cvasiblagiană, asupra devenirii culturale. Trecutul nu e niciodată invocat cu nostalgie sterilă, ci ca temelie solidă. Prezentul e un spațiu de veghe și asumare. Iar viitorul – semnalat cu optimism temperat – e imaginat nu ca utopie, ci ca dăinuire prin continuitate si implicare.

Axa stilistică predominantă în acest volum este aceea a „afectului cultivat”. Scriitorii despre care se scrie sau care sunt amintiți aici nu constituie doar figuri culturale, ci prieteni, tovarăși de drum, repere afective ale unei geografii sufletești care poartă numele Maramureș. Dimensiunea emoțională este secundată de un act scriptural cu iradieri tandre, în care se melanjează ironia elegantă, nostalgia discretă și lirismul sobru. Nu întâmplător, vocea care acompaniază vocile este o dublată de o conștiință critică afectuoasă – semn al unei culturi vii, în care profesionalismul și amiciția nu se exclud.

Cenaclul Scriitorilor din Maramureș – protagonistul nevăzut, dar omniprezent al acestui volum – este aici mai mult decât instituție sau spațiul de lectură: este un organism viu, modelat de generații succesive de creatori, uniți prin idealuri comune, chiar și atunci când distanțele geografice sau cele existențiale par să pună la încercare coeziunea. Putem spune, fără rezerve, că acest cenaclu devine un personaj în sine – cu voce, memorie, suferință și jubilație.

Textele redate, reflectările, rememorările, evocările sunt un amestec fin între documentar și eseu, între biografie literară și confesiune. De altfel, unul dintre marile merite ale antologatoarei este acela de a reuși să mențină o justă balanță între rememorarea afectivă și obiectivitatea istorică. În mâna ei, memoria devine instrument de reconstituire a unei epoci, dar și o punte spre viitor.

Personalitățile evocate – de la Ion Burnar, Augustin Cozmuța sau V.R. Ghenceanu, alături de tinerii condeieri angrenați astăzi în activitatea cenaclieră – sunt într-un continuum simbolic. Fiecare nume rostit în paginile volumului devine un stih dintr-un poem al fidelității față de literatură, față de oameni, față de locuri.

Florica Bud, președinte activ al Cenaclului și spirit tutelar al acestei comunități, se dovedește, în acest context, nu doar o instanță de coordonare, ci un arhivar al sensibilității și un curator al memoriei. Vocea sa nu este una exterioară, ci interioară, empatică, implicată, uneori confesivă, alteori lucidă. Nu întâmplător, în paginile acestui volum, reușește să reconstituie nu doar cronologia unei activități culturale, ci mai ales energia vitală care să țină laolaltă oameni și generații.

În căușul veacului este, așadar, o carte despre o comunitate literară, dar mai ales o carte despre continuitate. O dovadă că literatura nu e niciodată o fata Morgana solitară atunci când se scrie din suflet și pentru ceilalți. Poate că, privit prin această grilă, acesta este adevăratul mesaj al volumului: în ciuda vremurilor, în ciuda fragmentărilor, în ciuda ecranelor, poezia – ca și comunitatea – continuă să existe, să respire, să creeze. Lectorul atent va percepe repede că nu are în față doar o antologie de moment, o culegere onomastică, ci o lecție de fidelitate culturală.

Daniela Sitar-Tăut

                                                                        ***