Gata să plece în lume, către sfârșitul acestei săptămâni, un nou volum semnat de Florica Bud, ÎN CĂUȘUL VEACULUI. SCRIITORI ÎN MARAMUREȘ (B5, 436 de pagini, prefață de Daniela Sitar-Tăut, text coperta a IV-a - Ioan Aurel Pop, copertă - Ioan Dorel Radu).
Prezentul tom se așează cu naturalețe în galeria
acelora care nu doar că înregistrează realitatea literară a unei comunități, ci
o transfigurează afectiv și simbolic. Suntem părtașii unei sinteze cu dublă
valoare – de document și de mărturie –, o frescă în care scriitorii
maramureșeni (și nu numai!) se reunesc nu ca individualități izolate, ci ca
parte dintr-un organism viu, dintr-un timp modelat prin condei și suflet. Aflat
sub semnul unei tripartiții subtile – trecut, prezent și viitor – volumul
devine o arhivă spirituală, dar și o punte între generații. Volumul se remarcă
prin naturalețe, dar și rigoare cronicărească, iar discursul consemnărilor
glisează când între evocare, când înspre reflecție, între tonul confesiv și
acuratețea documentară. Niciun nume nu e așezat aleatoriu, nicio poveste nu e
doar o simplă aducere-aminte: totul vibrează cu viață și sens.
În acest tom, fiecare autor devine o piesă dintr-un
mozaic vibrant al literaturii scrise în Maramureș. Dar, dincolo de orice listă
de numere și activități, ceea ce transpare pregnant este energia unei comunități
care respiră poezie și își trăiește identitatea cu bucurie, loialitate și
entuziasm. Așa cum sugerează și titlul, veacul este privit nu ca o amenințare,
ci ca o cupă purtată în palme – cu grijă, cu reverență, cu tandrețe.
Volumul debutează − onorant − cu eseul
academicianului Ioan-Aurel Pop, care, dincolo de autoritatea culturală a
semnatarului, este o persuasivă reafirmare a poeziei ca demnitate identitară.
Textul nu poate fi redus la un excurs în istoria unei opere sau o restituire
contextuală a unui autor canonic, ci se coagulează într-o „rugăciune laicizată”
închinată poetului, care „nu se spală de poporul său”. Remarcabil este faptul
că Președintele Academiei Române nu abordează discursul despre Nichita Stănescu
dintr-un unghi abstract, ci unul uman, viu, pătimaș – în sensul cel mai nobil
al cuvântului. Astfel, pentru Ioan-Aurel Pop, literatura nu este doar un
segment al culturii naționale, ci temelia din care se construiește însăși
statura spirituală a unei națiuni. Departe de a metamorfoza stihurile în simple
pre-texte pentru interpretări docte, eseul ia forma unei hermeneutici
spirituale. Poezia lui Nichita devine astfel o frescă istorică subtilă: daci și
romani, barbari și haiduci, soldați de la Plevna și de la Mărășești, părinți
din Tatra și țărani, reuniți egalitarist sub bolta albastră a libertății,
figurile istorice și lirice fiind filtrate printr-un ochi vigilent la nuanțele
istoriei. Nu asistăm la o demontare a mitului lui Nichita Stănescu, ci la o
restaurare a lui în conștiința noastră postmodernă, atât de expusă
relativizării și fragmentării. Nichita este, în lectura lui Ioan-Aurel Pop, un
martor al demnității noastre colective și un profet blând al iubirii față de
loc, limbă, mamă și neam. Partitura eseului este densă, cadențată, cu citate
poetice decupate sagace și analizate nu doar cu recuzita umanistului, ci și cu
intuiție empatică. De la țâpuriturile din Maramureș – simboluri ale
spontaneității și autenticității – până la doinele „prăvălite-n vine”, metafore
ale resemnării active, poemele lui Nichita sunt interpretate ca repere ale unei
permanențe identitare discrete, dar ferme. Analiza poemului „Noi” este punctul
de maximă incandescență al textului, care reflectă esența unei filosofii
poetice, a „dârzeniei în tăcere”, a „rezistenței prin cuvânt”. Nu avem de-a
face cu o idealizare a unei epoci ideologice, ci cu o rememorare lucidă a unui
moment de respiro cultural, când Nichita Stănescu a îndrăznit să spună, cu o
simplitate devastatoare: „Eu nu mă spăl de poporul meu.” Această formulă devine,
nu doar un stih, ci o axiomă a apartenenței. Una care survolează timpul și
contextul, care transcende limitele literaturii și pătrunde în etosul unei
națiuni. Este ca și cum Nichita ar fi pus mâna, simbolic, peste umerii unui
popor și i-ar fi spus: „Exist, deci exiști.” Ceea ce este – în fond – răspunsul
românesc la cogito-ul cartezian.
În căușul veacului se metamorfozează astfel într-un
omagiu adus dăinuirii prin cuvânt. O carte care adună nu doar texte și nume, ci
și suflete. Și în acest sens, ea este mai mult decât o antologie – devine o
sărbătoare a culturii maramureșene. O invitație la recunoaștere reciprocă. Și,
mai ales, o promisiune: că dragul de literatură nu s-a estompat, că omul are
nevoie de socializare, mituri, de scriere și des scriere. Florica Bud reușește,
prin această antologie, să redea nu doar un tablou al unei vieți culturale
dense, ci și un model de solidaritate artistică. Cu un stil limpede și empatic,
autoarea nu e doar cronicarul unui cenaclu, ci liantul unei generații extinse de
scriitori care au învățat să fie împreună, în ciuda vremurilor, a distanțelor
sau a tăcerilor.
Volumul poartă pecetea unei sinteze afective și
identitare ce transcende granițele unei simple cronici cenacliere. El este, în
fond, un testament literar viu, un document al unei comunități scriitoricești
care a știut să transforme perisabilitatea în forță culturală, iar timpul
subiectiv în timp istoric, circumscris arealului maramureșean. Orchestrată cu
har de coordonatoare, lucrarea devine un corpus polifonic, în care vocile
scriitorilor din Maramureș se adună într-un concert al spiritului.
Lectura acestuia încurajează sugestia că parcurgi o
hartă a veacului asumată nu prin cartografie, ci prin reverberațiile memoriei
afective. Structura tripartită – trecut, prezent, viitor – conferă logică
interioară textului, dar și o viziune diafană, cvasiblagiană, asupra devenirii
culturale. Trecutul nu e niciodată invocat cu nostalgie sterilă, ci ca temelie
solidă. Prezentul e un spațiu de veghe și asumare. Iar viitorul – semnalat cu
optimism temperat – e imaginat nu ca utopie, ci ca dăinuire prin continuitate
si implicare.
Axa stilistică predominantă în acest volum este
aceea a „afectului cultivat”. Scriitorii despre care se scrie sau care sunt
amintiți aici nu constituie doar figuri culturale, ci prieteni, tovarăși de
drum, repere afective ale unei geografii sufletești care poartă numele
Maramureș. Dimensiunea emoțională este secundată de un act scriptural cu
iradieri tandre, în care se melanjează ironia elegantă, nostalgia discretă și
lirismul sobru. Nu întâmplător, vocea care acompaniază vocile este o dublată de
o conștiință critică afectuoasă – semn al unei culturi vii, în care
profesionalismul și amiciția nu se exclud.
Cenaclul Scriitorilor din Maramureș – protagonistul
nevăzut, dar omniprezent al acestui volum – este aici mai mult decât instituție
sau spațiul de lectură: este un organism viu, modelat de generații succesive de
creatori, uniți prin idealuri comune, chiar și atunci când distanțele
geografice sau cele existențiale par să pună la încercare coeziunea. Putem
spune, fără rezerve, că acest cenaclu devine un personaj în sine – cu voce,
memorie, suferință și jubilație.
Textele redate, reflectările, rememorările,
evocările sunt un amestec fin între documentar și eseu, între biografie
literară și confesiune. De altfel, unul dintre marile merite ale antologatoarei
este acela de a reuși să mențină o justă balanță între rememorarea afectivă și
obiectivitatea istorică. În mâna ei, memoria devine instrument de reconstituire
a unei epoci, dar și o punte spre viitor.
Personalitățile evocate – de la Ion Burnar, Augustin
Cozmuța sau V.R. Ghenceanu, alături de tinerii condeieri angrenați astăzi în
activitatea cenaclieră – sunt într-un continuum simbolic. Fiecare nume rostit
în paginile volumului devine un stih dintr-un poem al fidelității față de
literatură, față de oameni, față de locuri.
Florica Bud, președinte activ al Cenaclului și
spirit tutelar al acestei comunități, se dovedește, în acest context, nu doar o
instanță de coordonare, ci un arhivar al sensibilității și un curator al
memoriei. Vocea sa nu este una exterioară, ci interioară, empatică, implicată,
uneori confesivă, alteori lucidă. Nu întâmplător, în paginile acestui volum,
reușește să reconstituie nu doar cronologia unei activități culturale, ci mai
ales energia vitală care să țină laolaltă oameni și generații.
În căușul veacului este, așadar, o carte despre o
comunitate literară, dar mai ales o carte despre continuitate. O dovadă că
literatura nu e niciodată o fata Morgana solitară atunci când se scrie din
suflet și pentru ceilalți. Poate că, privit prin această grilă, acesta este
adevăratul mesaj al volumului: în ciuda vremurilor, în ciuda fragmentărilor, în
ciuda ecranelor, poezia – ca și comunitatea – continuă să existe, să respire,
să creeze. Lectorul atent va percepe repede că nu are în față doar o antologie
de moment, o culegere onomastică, ci o lecție de fidelitate culturală.
Daniela
Sitar-Tăut



_1.jpg)
_2.jpg)
_3.jpg)
_4.jpg)
_5.jpg)
_6.jpg)
_7.jpg)
_8.jpg)
Minunat ! Felicitări!
RăspundețiȘtergereFelicitari Florica Bud!
RăspundețiȘtergere