Marian Ilea – un Macondo al Nordului

 

                                                         de Gheorghe Pârja

Am aflat cu tristețe că Marian Ilea, un scriitor născut, nu făcut, a trecut în lumea de Dincolo a doua zi de Rusalii. Fiind două vlăstare ale Maramureșului Istoric, am avut multe teritorii comune în cultura Nordului, dar și opinii diferite, care nu au reușit să pună hotare între noi. Deși avea rădăcini de neam în Ieud, la trei ani Marian s-a mutat cu familia în Baia Sprie, oraș mineresc, multietnic, loc magic din care își va extrage substanța operei. Începuturile călătoriei epice au stat sub protectoarea stea a imaginarului.

Încă de la apariția primului volum din romanul Desiștea, despre care am scris la timpul potrivit, în urmă cu un sfert de veac, am socotit că autorul este pus pe fapte ziditoare. Și-a tras realitatea pe trup ca o cămașă. Dar epicul lui nu încăpea în norme, ci avea nevoie de zbor, de căutare a noi spații, în care să zburde liber cuvintele povestașului. Atunci am scris că Marian Ilea are un proiect, în nume personal, avându-l model nemărturisit pe marele Gabriel Garcia Marquez, care a întemeiat imaginarul Macondo în celebrul roman „Un veac de singurătate”.

Criticului literar Laurențiu Ulici, care i-a fost naș literar lui Marian, i-a plăcut asocierea mea. Ulici avea o sensibilitate aparte pentru proza scriitorului din Maramureș. După ce primea plicul cu proza, îi răspundea: „Text bun, Marian!” Cu fiecare carte publicată, cu fiecare piesă de teatru scrisă, construia edificii epice, ori dramatice în acest Macondo al Nordului, numit de autor Medio Monte.

Macondo este un loc ima­ginar, devenit celebru. Este un oraș fictiv, închipuit pe malul unui râu, unde se aud și se petrec povești minunate, spuse în premieră de autor. Povești de moarte și viață. Marian Ilea, ca un prozator și dramaturg original ce s-a dovedit a fi prin întreaga sa operă, a socotit să vorbească lumii dintr-un loc în care imaginarul izvorăște din real și nu de puține ori ficțiunea se întretaie cu realul. Imaginarul a devenit podoabă de preț. În proza lui am intuit un spirit maramureșean sugerat.

Spunea într-un dialog: „Contează foarte mult și cum spui povestea. Cărțile ca și textele maramureșene știu să se păstreze singure atunci când nu sunt alungate din cetate. De aceea trebuie păstrate cu căldura sufletului”. Lumea epică a scriitorului este fascinantă! Nu-i greu de aflat de la prima lectură. După ce deslușește cutele realității, le combină într-o armonie asemănătoare cu vechile așezări veghetoare. La fel de fascinante sunt personajele, decupate din lumi uitate, trăgând după ele obiceiuri și trăsături din umbrite tărâmuri.

Uneori, autorul are și atitudini ironice față de lumea nouă, fie în variantă sentimentală, fie în cea sarcastică. Dar se aude un susur de disperare, este adevărat, însă este o disperare împotriva căreia scriitorul luptă din răsputeri. Format la școala unor cunoscute cenacluri bucureștene – Universitas (Mircea Martin) și Junimea (Ovid Crohmălniceanu) s-a integrat armonios în generația de scriitori, precum Constantin Stan, Gheorghe Crăciun, Alexandru Ecovoiu și mulți alții. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala București.

Marian Ilea s-a remarcat ca prozator, dramaturg, jurnalist, om de televiziune, în fiecare domeniu având contribuții esențiale. În ultimele trei decenii ne-am întâlnit pe teritoriul presei scrise. I-am admirat elaborarea textelor și curajul opiniilor. Rămâne un nume de referință în jurnalismul din Maramureș. Rămâne un reper în noul val epic din literatura română contemporană. Au spus-o cu argumente autorizați critici literari.

Plecarea prematură, în lumea Cealaltă, a scriitorului Marian Ilea lasă în urmă cărți nescrise și o mare părere de rău. Și breasla scriitorilor din Maramureș este mai săracă. Adio, distinse coleg și prieten!