Poesis - Alexandru PETRIA

 

a fost deștept să pară prost și a trăit bine

cu nasul roșu cât o pată de rușine pe cearceaf,

clovnul zâmbea — meseria lui era să molfăie rușinea și s-o scuipe colorat, în hohote de copii,

iar adulții să-și plângă tristețea în pumni

pretinzând că râd.

în roma antică era un bufon ce imita senatorii

cu ochi holbați și gesturi prea largi,

și când caligula s-a uitat la el și a râs,

i-au fost iertate toate păcatele

și i s-au dat bogății nesperate.

dar bufonul știa că râsul împăratului

e un bilet doar dus spre damnare —

așa că s-a prefăcut prost de tot

și a trăit până la nouăzeci, hrănind caprele,

a uitat de tot limbajul ironic.

în franța, pierrot cu fața albă și inima stoarsă de melancolie

a fost iubit de regine și scuipat de revoluționari,

dar niciun glonț nu-l putea ucide —

era prea nelalocul lui pentru moarte.

în spatele cortinei, bocea în fața oglinzii

și-și deschidea un zâmbet cu un cuțit imaginar.

în rusia, sub stalin, clovnii au învățat

că o glumă spusă prea bine poate duce în siberia.

și-au ascuns ironiile în pantofi prea mari

plini în vârfuri de bucăți din ziare

și lacrimile în ochii coborâți din tablouri naive.

unul, ivan cel mut, a devenit legendar —

nu scotea un sunet, doar cădea, aluneca,

se rostogolea — și toți se hlizeau.

căzuse de pe harta pericolului,

era prea lovit în freză ca să fie periculos.

dar în ochii lui era ceva —

o cunoaștere tăioasă, ca gheața de pe volga.

charlie chaplin — alt clovn,

fugind de polițiști mai mult decât de tristețe,

cu bastonul mai tare decât gloanțele

și pălăria ca un arc comprimat.

în „the great dictator”, a râs de hitler

când încă nimeni nu avea curajul.

și lumea a plâns —

să râzi de monstrul cu un glob pământesc în mâini

e totuna cu a înfrunta un dinozaur cu un pistol cu apă.

și azi — clovni sunt peste tot:

cârduri în talk-show-uri, pârțuri în politică, de amețit reclame,

au renunțat la pantofii ridicoli și poartă costume scumpe,

dar se prefac la fel de valabil.

deștepți să pară proști —

e un nou darwinism social.

să fii sincer e o sinucidere în direct,

să fii lucid e ca și cum ai merge desculț

pe criblură și tot tu ești considerat vinovat

că sângerezi.

prostul sincer moare pe repede înainte,

iar clovnul se face frate cu microfonul

și linge mâna oricui are o cameră.

dar există și clovnii de zahăr —

cei ce intră în saloane de oncologie pediatrică,

cu zâmbetul cusătură de chirurg peste disperare

și dansează în fața morții ca în fața unei iubiri

ce nu vine niciodată.

ei nu cer aplauze,

ci doar câteva secunde în care durerea se uită.

și-n final, poate că toți suntem clovni,

cu fața mâzgălită în funcție de nevoi,

cu grimase de acceptat viața

în timp ce ea ne calcă pe cap.

unii au învățat să pară proști —

ca să nu fie răstigniți,

alții sunt proști fără speranță și râd de ei înșiși,

fără să știe că râsul nu le aparține.

dar clovnul cel mai clovn — tăcutul,

cu ochii două drumuri necunoscute,

care stă într-un colț și nu face nimic —

știe tot.

și tocmai de aia tace.