de Valentin Lupea
Pornit-am în doi, iubito,
cu fruntea prin neguri,
de duioasa baladă,
doar cu mâinile goale
prin noapte,
transformându-le-n linguri
cu care să bem împreună
culoarea stelelor
noi singuri.
Simțit-am uneori, iubito,
cum se stingeau stelele
în noi,
în timp ce vorbeam,
la modul poetic,
de vadurile lunii
și de miriștile din noi,
de apa de lună,
hotărât și abuziv,
făcând din inima noastră
stea cuprinsă-n infinit.
Ajuns-am oare, iubito,
la acea performanță
estetică
prin care să scoatem
împreună
din plasma melodică
a vieții
și-a universului preformativ
acele cuvinte cântătoare
ca dintr-un imens
clavecin?
Sosit-a momentul, iubito,
să ne entuziasmăm din plin,
pentru acest frumos destin
al scoaterii-mpreună, încă,
a cuvintelor din clavecin.
Superba poezie, imi aminteste de casatoria mea cu Maria cand n-aveam decat o garsoniera in care stateam in chirie, data de unchiul ei, mai aveam doua linguri si doua cani! La asta ma duce gandul citind poezia dumneavoastra si la fericirea mea de acum o jumatate de secol! Acum sint din nou singur! Sotia mi-a decedat iar eu de abia traiesc de pe o zi pe alta! Si nu-mi trebuie decat o singura lingura!
RăspundețiȘtergere